Ziua Mondială a Câinelui – 10 oct. 2017

Câinele, spre deosebire de celelalte specii de animale domestice, a fost şi este singura specie de animal care a intrat – cu de la sine acţiune – în viaţa omului, fără a fi domesticit – fenomen ancestral petrecut de-a lungul a zeci de mii de ani, pentru ca mai apoi să se consolideze o relaţie deosebită între două specii deosebite din punct de vedere comportamental şi al inteligenţei.

Câinele nu a fost domesticit de om. Câinele se afla într-o concurenţă cu omul în devenire de-a lungul vremurilor, şi realizând că de pe urma omului-vânător se poate alege cu hrană, nu a mai preferat să se afle în concurenţă cu specia umană, ci dimpotrivă, să-i fie de folos cumva, astfel încât dintr-o nouă relaţie om – câine, ambele părţi să aibă de câştigat.

Şi uite aşa, omul-ancestral s-a ales cu cel mai bun semnal că se apropie de grota lui o pradă sau un prădător, semnal venit numai din partea câinelui, şi pentru un astfel de semnal câinele se alegea ca recompensă cu resturi de hrană provenite de la animalele vânate de om.

Astfel, dintr-o relaţie de concurenţă în teritoriu pentru acelaşi vânat, pentru aceleaşi prăzi, se ajunge prin transformare în timp, a relaţiei de concurenţă în relaţie de comensalism (a consuma hrană din aceeaşi sursă) şi cooperare (câinele adulmecă şi ia urma, stă de pază…, iar omul vânează cu armele de pe atunci: suliţa, arcul, piatra şi praştia, capcana etc., tolerând prezenţa câinelui în arealul intrării în grota omului).

Distanţa dintre câinele tolerat de om – în ancestral (paleoliticul superior – cca 25.000 î.H.) şi grota omului, încetul cu încetul s-a tot redus, astfel încât… omul a început să mângâie câinele ca drept recompensă, apoi chiar să-i dea un nume, apoi chiar să-i dea semne de executare, ca în final să-l admită să doarmă lângă el – omul, lângă foc şi la siguranţă de vicisitudinile vremilor.

În concluzie:

este o compensare echilibrată şi echitabilă între omul ancestral şi câinele de pe atunci;
câinele ancestral asigură reuşita vânătorii şi a pazei locaţiei omului prin semnale sonore;
câinele asigură paza şi chiar apărarea lăcaşului omului;
omul îi asigură câinelui în vreme ancestrală, sursă sigură de hrană, refugiu în vremuri de restrişte şi… siguranţă în teritoriu.
Aceste aspecte s-au tot desfăşurat pe parcursul a zeci de mii de ani, şi iată de ce azi, câinele nu se poate desprinde de specia umană, după cum nici specia umană nu se poate desprinde de câine. Evident rostul unei astfel de relaţii a cunoscut şi cunoaşte din ce în ce mai multe ipostaze de comunicare, iar trecerea de la perioada în care omul s-a folosit de câine (în ancestral) şi până astăzi – în epoca modernă-industrializată, lasă un spaţiu ambiguu şi nefast atât pentru specia canină… cât mai cu seamă pentru specia umană… prin desconsiderarea şi nerecunoştinţa unor astfel de relaţii.

Prof. dr. Alexandru PAUL

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *