Continuând în aceeași cheie discuția despre globalizare și globalism, care încearcă să explice fenomenele complexe ce ne acaparează viața, modificându-i reperele, pozițiile și atitudinile aproape în totalitate, potrivit aceluiași remarcabil scriitor și vizionar care este Ovidiu Hurduzeu, ,,confruntarea mileniului trei nu va fi între comunism și capitalism, nici între `civilizații`, cum susține Samuel Huntigton, ci între forțele globalizării și agenții globalismului”.
Am amintit în articolul precedent de diferențierea pe care o face autorul volumului ,,Sclavii fericiți” între globalizare, definită ca un ,,proces de modernizare a vieții economice mondiale prin răspândirea mijloacelor de producție și de comunicare la nivel planetar”, ceea ce are ca efect stimularea competiției dintre agenți economici și statele lumii care pot deveni ,,participante active și responsabile în arena economiei mondiale” și ,,forțele globalismului reprezentate de elitele tansnaționale”, cele care ,,privesc în jurul lor prin ochelarii de cai ai `macro-economicului`, `deficitelor bugetare` și `unificării` (legislativă, socială, culturală)”. Aceste forțe, cele ale ,,cămătarilor internaționali”, impun o serie de politici monetare austere coordonate de FMI și Banca Mondială, prin înglodarea țărilor în datorii, reducerea nivelului de trai al cetățenilor printr-o tot mai accentuată restrângere a activității și deteriorarea sistemelor de salarii, pensii și sănătate, rezultatul dorit fiind acela al ,,unificării economice și politice sub stindardul globalismului corporatist financiar, însoțită de omogenizare spirituală și revenirea gândirii unice”. În fapt, corporatismul transnațional înclină balanța de partea sa, prin punerea în practică a celei mai oribile politici economice: cea a consumismului.
Căci scopul final și planificat al economiei mondiale aflată la cheremul corporațiilor internaționale este înainte de toate, producerea de bunuri de consum, banii fiind asigurați în cea mai mare parte din împrumuturi, munca la negru în străinătate și o industrie de ,,asambalre”. Acesta este din păcate scopul suprem declarat și nu cel al asigurării sănătății, educației sau siguranței transporturilor, sustenabilității sau justiției…
Au existat două etape care au ,,revoluționat” consumismul la scară planetară și l-au ridicat la rang de politică de stat, respectiv perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial și cea de după prăbușirea comunismului în Europa de Est, atunci când, ,,eliberați de cușca totalitarismului, esticii au echivalat libertatea cu libertatea consumatorului de a-și alege marfa pe care și-o dorește; democrația cu nivelul de trai la `standarde occidentale`; drepturile omului cu dreptul de a munci pe `bani buni`, oriunde în Occident” (Ovidiu Hurduzeu). În genere, în țările cele mai dezvoltate consumul este o forță productivă, deoarece creșterea consumului impulsionează producția, iar mărirea producției duce la scăderea șomajului și implicit la creșterea veniturilor populației în mod real, deși, veți vedea din analiza și cifrele de mai jos, că fenomenul consumismului este mai mult decât unul periculos pentru întreaga planetă și locuitorii ei. În România, ca și în alte țări fost comuniste sau în țările slab dezvoltate ale lumii, lipsa unui climat de competiție și a unui sistem judiciar eficient a dus la o serie de practici antisociale, determinând creșterea excesivă a importurilor, pe fondul unui consum exacerbat, nesuținut însă de creșterea economică.
Într-un excepțional filmuleț documentar intitulat ,,Povestea lucrurilor” (The story of stuff”), Annie Leonard trage un semnal de alarmă cu privire la extinderea politicii consumiste și la efectele dezastruoase pe care aceasta la produce asupra întregii omeniri.
Aflăm printre altele că cele care asigură dezvoltarea din plin a acestui fenomen sunt corprațiile multinaționale, care numără 51 din cele 100 cele mai mari sisteme economice din lume, interesul guvernelor fiind mult mai mare față de acestea, decât față de interesele celor în slujba cărora s-au pus.
Politica nocivă a consumului a făcut nu doar să folosim prea multe lucruri, ci să folosim mai mult decât am avea nevoie, fapt care a dus la exploatarea masivă a resurselor naturale, având ca rezultantă distrugerea treptată a mediului pe care ni-l asigură planeta.
Astfel, în ultimii 30 de ani, o treime din resursele naturale ale Terrei au fost consumate, adică pur și simplu, s-au evaporat; 80% din pădurile originale ale lumii au dispărut, iar în jungla amazoniană se taie 2.000 de copaci pe minut, echivalentul a 7 terenuri de fotbal într-un singur minut; 75% din locurile de pescuit sunt exploatate la maximum sau peste capacitate; SUA au rămas cu mai puțin de 41% din fondul forestier inițial, 40% din ape sunt poluate și nu pot fi băute; SUA reprezintă 5% din populația lumii, dar consumă 30% din resursele planetei și creează 30% din deșeurile lumii…
Deteriorarea mediului și a economiilor asigură o resursă permanentă de mână de lucru fără alte opțiuni: în lume, 200.000 de oameni părăsesc zilnic mediile care i-au susținut timp de generații, înspre orașe unde trăiesc în suburbii acceptând joburi indiferent de toxicitatea muncii. Sunt risipite așadar, nu doar resurse, ci și oameni. În SUA, iar cifra este recunoscută oficial, industria poluează cu peste 2 miliarde de kg de chimicale toxice în fiecare an. Pentru o așa-zisă depoluare, fabricile ,,murdare” sunt exportate peste mări și țări, dar culmea, aerul poluat se întoarce purtat de curenții de aer.
Și cu toate acestea, suntem îndemnați în permanență să consumăm, să cumpărăm deseori produse ieftine, realizate printr-o externalizare a costurilor, care înseamnă resurse naturale obținute din țări care acceptă vânzarea la prețuri mici din cauza deficitelor economice pe care le înregistrează, la care se adaugă și o forță de muncă tot mai ieftină (30% din copiii din Congo au întrerupt școala pentru a lucra în minele de colton, metal folosit la fabricarea produselor electronice).
Consumul a ajuns la o asemenea amploare, prin aplicarea a două dintre cele mai eficace strategii: uzura planificată (produse destinate consumului masiv, făcute pentru a se strica cât mai repede și pentru a putea fi înlocuite (circa 99% din produse sunt aruncate la gunoi după 6 luni de la achiziție) și uzura morală (care ne convinge să aruncăm produse încă perfect folositoare prin schimbarea aspectului lucrurilor, vezi domeniul modei etc), totul cu sprijinul reclamelor care ne fac să fim nefericiți cu ce avem și să devenim fericiți, în ritm cu lumea din jur, cumpărând mereu altceva. Da, suntem tot mai nefericiți, întrucât am devenit scalvii consumului; muncim mai mult pentru a consuma și mai mult, avem mai puțin timp liber (conform unor analiști, mai puțin decât îl aveau oamenii din epoca feudală). Programul zilei se rezumă la muncă, iar după o zi istovitoare, televizorul/calculatorul rămâne principala deconectare, sau probabil, plimbarea la mall, după care ciclul se reia inevitabil, transformându-ne în niște roboți/sclavi ușor manevrabili și supuși stăpânilor. (Sursa: ,,Scalvii fericiți” – Ovidiu Hurduzeu, ,,The story of stuff” – Annie Leonard)… (VA URMA)
ROMULUS DAN BUSNEA
