Spre deosebire de Europa, în Lumea Nouă mersul la restaurant este puțin altfel. În România poți merge la orice oră în intervalul în care restaurantul e deschis, te poți așeza la orice masă îți tună și poți comanda orice din meniu, chit că vei primi doar ceea ce este disponibil la ora respectivă. Două mii de kilometri mai la vest, în Franța, de exemplu, primești un prânz doar între 12:00 și 14:00 (± 20 de minute), și o cină după 19:00, dar nu mai târziu de 22:30, când cam toate bucătăriile trag obloanele. În plus, ești întâmpinat la intrare și, funcție de numărul de persoane, condus la o anumită masă. Nu poți tu, de unul singur fiind, să te instalezi la o masă pentru patru sau șase persoane. În State, chiar și cu rezervare făcută cu 24 h înainte, riști să aștepți între 10 și 40 de minute să se elibereze “masa ta”. Iar dacă n-ai rezervare, trebuie să ai noroc. Astea fiind datele problemei, părăsim Parisul și batem fâșia în căutarea unui “împinge tava” (n.a. – restaurant cu autoservire, cu un meniu relativ limitat, bazat în 99% din cazuri pe fast food sau bucătării etnice). Când mai multe unități de “împinge tava” sunt grupate sub același acoperiș, avem ceea ce se cheamă un “food court”, concept deja cunoscut din mallurile patriei.
Articolul integral, AICI.
