În fiecare an, înainte de 15 septembrie, treceam prin ceremonialul obligatoriu al cumpărării rechizitelor școlare. Lista era știută, mai ales în clasele mici, pentru că în zona aceea de vârstă trebuiau mai multe iar noi eram mai exigenți. Adică, da, într-a șasea sau a șaptea nu mai aveam o problamă să utilizăm aceeași acuarelă de anul trecut, aceleași pixuri, stilouri. Dar la ciclul primar trebuia să le avem nou-nouțe la fiecare început de an școlar.
Cu caietele era simplu și complicat, în același timp. Trebuia și de dictando și de matematică, dar trebuia și caiet ajutător la clasa I, să scrii frumos literele. Pe urmă trebuiau coperți, trebuiau etichete pentru coperți, să se știe ale cui sunt caietele. Mai trebuiau caiete de muzică, de biologie sau vocabulare. Astea erau absolut inutile, dar învățătorii și profesorii insistau să le avem, să ne notăm cuvintele noi. Blocurile de desen erau o alta mancare de peste, dar aveau o hartie foarte placuta pentru mazgalituri. În primii ani mai luat și blocuri de sugativă, până am primit stilouri chinezești.
Pixurile nu prea erau acceptate, pentru că era încetățenită ideea cum că strică scrisul. Așa că se mergea pe stilourile de 24 de lei, autohtone sau pe alea chinezești de 100 de lei cu așa-zisa penița de aur. N-aveau nici o penița de aur, dar scriau foarte frumos și erau la mare căutare. Initial se găseau la bișnițari, dar, pe urmă, au început să apară și în magazine.
Mai erau necesare creioane, culori , carioci. Pentru toate astea trebuia un penar. Iar aici alegeai ori clasicul penar din lemn în care se găsea și o numărătoare cu bile, ori nou-apărutele penare de mușama, care erau mai ochioase dar care aveau o viață mai scurtă pentru că le rodeam ca niște iepuri.
Acuarelele și pensoanele nu făceau probleme; oferta nu era așa mare, doar că ne distram la orele de desen colorând apă și prefăcându-ne că avem sucuri exotice în pahare. Mai foloseam și tempera sau guașe dar mai rar pentru că se găseau doar la Fondul plastic și erau mai scumpe.
Cu lipiciul aveam o relație complicată. Pentru că era dulce. Și nu prea aveam dulciuri la vremea aceea. Așa că îl mâncăm. Jumătate mergea la clasa, să lipim ce ne dădea la orele de lucru manual, jumătate ajungea în stomac. Nu cred că am avut vreun coleg care să nu fi degustat lipiciul.
Creta era o pacoste. Aia colorată se termina mereu prea repede iar aia albă ne făcea viață un calvar, mai ales când trebuia ștearsă tabla. Indiferent din ce era tabla, din lemn, sticlă sau chiar zidărie, trebuiau făcute eforturi imense ca să o faci neagră. Dădeai cu buretele umed și se făcea albă. Uneori mai aduceam borș de acasă – borș din tărâțe, nu ciorbă – și mai scăpam de zoaiele albe de cretă. Desigur, mai era și legenda cu febra provocată de înghițitul cretei pentru a face rost de o scutire, dar n-am avut curaj să încerc. Table pentru marker sau vreo tablă magnetică nu am avut pe atunci.
Tot la rechizite trecem și trusele de geometrie. Când au apărut alea chinezești, de tablă, cu raportor, linie, compas și ce mai avea pe acolo a fost o nebunie totală. Toată lumea voia să aibă așa ceva. Și, de obicei, în fiecare an se descompleta și trebuia luată altă. Erau bune chestiile din truse, dar cea mai bună era cutia care putea fi folosită în o mie și unul de feluri, însă cel mai adesea era cutie pentru comori. Acolo ascundeam banii de buzunar, surprizele de la gumă, radierele. Radierele erau foarte valoroase. Puteai sculta în ele animăluțe sau puteau face ștampile. Scriai cu stiloul un cuvânt (invers, desigur) și puneai radiera pe caietul unui coleg. De exemplu, scriai ȚOH și pe caiet apărea HOȚ.
Marea majoritate a rechizitelor le cumpărau părinții, înainte de începerea școlii. Însă, prin preajma Crăciunului, venea Moș Gerilă și ne mai aducea niște caiete, creioane, pixuri la școală.
Toate acestea erau destul de ieftine. Din acest motiv, nici nu rezistau foarte mult. Abia după 1990, după ce au început scumpirile, am început să avem grijă de caiete, de stilouri și așa mai departe. Înainte, însă, mâzgăleam caietele, făceam coifuri, bărci, pahare din ele, desenam și așa mai departe. Nu aveau nici o valoare. Se găseau mereu altele de cumpărat.