Borș de pui cu legume

_100 copy

Ciorba românească am împrumutat-o de la turci. Sau cel puțin denumirea ei, care vine din cuvântul turcesc “çorba” (pronunțat, evident, ciorba). Ardelenii îi zic zamă (o fi de vină latinismul promovat de Școala Ardeleană?), pe când moldovenii au împrumutat termenul vecinilor ruși și ucrainieni: borș (că în ucraineană borșul denumește cu totul altceva, deja-i altă mâncare de pește). O ciorbă nu-i ciorbă dacă nu-i înăcrită. Dacă în alte zone ale țării ciorbele se acresc cu oțet, moare de varză, zeamă de lămâie, aguridă sau corcodușe verzi, moldovenii sunt consecvenți: ei acresc borșul (adică ciorba) tot cu borș (zeama acră rezultată la fermentarea tărâțelor opărite). Am făcut toată această introducere etimologică pentru a nu fi nevoit să răspund la întrebări de genul “de ce trebuie să mai pui borș în borș?”. Pui nu știu dacă trebuie să pui, odată ce pui rădăcinoase, pui cartofi, pui ceapă, pui ardei. Păi de câte ori să tot “pui”?

Lâsănd gluma și etimologia la o parte, să ne vedem de borșul nostru. Ca orice fel de mâncare lichid, numărul porțiilor depinde în special de cantitatea de apă folosită. Mie mi-au ieșit din două pulpe superioare de pui, cam șase porții de borș de pui cu legume. Dacă sunteți mai generoși cu apa, vă pot ieși 8 – 10 porții de zeamă lungă, iar dacă mai puneți și vreo 2 – 3 “cuburi magice” (ceea ce nu vă recomand) vă iese măcar o duzină de porții.

Continuare…