BUNULUI SAMARITEAN DAN SANDU, LA 60 DE PRIMĂVERI…

Într-un moment de invazie a non-valorilor și a mediocrității, a imposturii și a kitsch-ului cultural, s-ar părea că nimic nu mai are scăpare, că totul e ruină, că nimic nu mai prosperă, că totul pare compromis. Și totuși, nu e chiar așa. Avem nu doar non-valori, ci și valori, avem și genialitate, nu doar mediocritate, căci vorba poetului:

,,Pe pământ avem de toate / Şi mai bune si mai rele, / bune – rele / Şi-nchisori si libertate / Şi am putea, şi nu se poate / Şi noroi si stele”.

Dar mai avem și multă poezie, chiar foarte bună. Și mulți poeți, foarte buni și ei.

Special, spiritual, înălțător prin cuvântul care îl apropie de Dumnezeu, refuzând a se complace în mizeria condiției umane, cea din care lipsește tot mai mult iubirea, Dan Sandu, este unul dintre ei. Poezia lui, a unui ,,Poet / Herald Creștin / Pelerin”, este o invitație făcută de la înălțimea unei umanități care nu s-a îmbolnăvit de răutate, ură și patimi egoiste, dar atrage atenția asupra lor; este o chemare la regăsirea de sine și la dăruirea de sine, la iubire și înțelegere, la căință și iertare…

Până și timpul capătă o altă dimensiune în versurile lui Dan Sandu: ,,Un fel de timp cu ierni întoarse, bătute scandalos cu / pietre nestemate din care dragostea / țășnește-ncet cu frământări de apă apostată. / Un fel de timp reinventând vecia, iubind fatal, cu / spaima de îmbogățiri noptate în care toți avem o aleluie și- / o bucurie fără de noi, desprinsă parcă din egoismul atâtor / cucernice împărătese. / Și dacă trece el, durutul timp cu barba de mătase, în / trupii noștri s-aprind curând cuvintele și scânteind / se fac uitare”; căci peste tot, după un timp, se așterne doar gând de Liniște: ,,Cu aceeași liniște precum / vânătoarea de seară / te-asemăn căprioarei furișe / ca într-un joc de hulubi / urcând sângele palid în căușul / pleoapelor grele / de somn. / Puțin mai contează / țipătul ploii: / în tine un timp de icoane, mai aceleași / inventând vina, / rugina celui dintâi arc de triumf”.

Fantoma lui Bacovia îl bântuie și pe Dan Sandu, brusc, totul devenind mai Tragic: ,,O singurătate ca mine / cu mine / într-un cuvânt simplu singur / trece încet ca un autoportret cu pareză. / Absența căzută în gol / e un plâns răsfățat cu / halbe de rouă-un gol / numit fericire. / Prin parcuri Bacovia se cheamă târziu”, iar amintiri i se perindă prin față și trup, desprinse dintr-un Album de familie: ,,Mamei mele Domnița, cu care sunt mult mai mult acum, când ea nu mai este – Emoții presărate între foi-/ tot mai deschisă fântâna / tot mai cuminte tăcerea / și caut în van / umbra prăfoaselor cadre un zâmbet / privirea uscată a tatălui meu umbra / de muselină a mamei eu / cel frizat bătrâncios buzele uscate ale timpului-rămas bun / dragule timp / mereu mai mincinos mereu mai stupid / șoapte țipate secret / aripi de ceară pregătind cenușa”.

Există în poezia lui Dan Sandu o tentație, o aspirație spre ideal, spre frumos și spre desăvârșirea umană, o permanentă oscilație între stări de spirit cu tendințe absolutiste, din care răzbate totuși, un ton distinct, nicicum lipsit de bonomie și volubilitate hazoasă, adaptabil din mers ,,sinergiei faptelor și meandrelor concretului”. Limbajul poetic, dar și cel oral, degajă un parfum arhaic original, inconfundabil, ce face atât de ușoară transformarea cuvintelor în poezie, una care cu toată obiectivitatea specifică realismului, nu a fost alterată idilic…

Maître, iartă-mi emoția și simplitatea din vorbe, căci ele pălesc în fața sufletului tău mare… Te-mbrățișez cu drag și dor de revedere… LA MULȚI ANI!

ROMULUS DAN BUSNEA