CARAGIALE, UN EXIL VOLUNTAR, DAR TOTUȘI, UN EXIL…

,,Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură”. Garabet Ibrăileanu

În prima zi a lunii februarie 2014 s-au împlinit 162 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale, prilej de omagiere a unuia dintre cei mai prolifici scriitori şi dramaturgi din istoria literaturii române. În ultimii 10 ani, în cadrul unui proiect cultural de anvergură mondială, unic în cultura românească, peste 1.500 de artişti din 141 de ţări, au creionat personalitatea lui Caragiale, realizând cea mai mare colecţie din lume de portrete ale unei mari personalităţi a culturii universale, alcătuită din peste 2.000 de lucrări de grafică, care se află la Ploieşti, oraşul lui Caragiale.

Privită din perspectiva prezentului, opera literară a lui I. L. Caragiale poate fi considerată indubitabil, una de mare actualitate, dacă ne referim la spectrul politic ori social al societăţii româneşti, o societate cam cu aceleaşi metehne, ca cea din vremea lui ,,Nenea Iancu”.

Despre opera lui Caragiale s-au scris de-a lungul timpului tomuri întregi, acesta fiind considerat pe drept cuvânt, întemeietorul literaturii dramatice româneşti, un personaj de o complexitate aparte. În această notă, am selectat câteva aspecte inedite din viaţa dramaturgului, surprinse de criticii şi istoricii literari, de apropiaţii lui, mai ales în anii exilului berlinez, perioadă de timp despre care se aminteşte destul de rar, şi care, cuprinde o bogată corespondenţă, de o inestimabilă valoare istorică şi literară, printre sutele de scrisori trimise prietenilor numărându-se şi cele 400 adresate lui Paul Zarifopol, cel mai bun prieten al său din Germania.

Profitând de moştenirea mătuşii Ecaterina Momolo Cardini (căreia i se mai spunea Momuloaia), sătul şi obosit de o Românie care încă nu-i recunoscuse pe deplin meritele, ba, prin Constantin Al. Ionescu-Caion îl mai şi acuzase că ar fi plagiat piesa ,,Năpasta”, scriitorul se mută în 1904 la Berlin, împreună cu familia. ,,Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului”, îi scria Caragiale lui Alecu Urechia în primăvara lui 1905.

Cu toate acestea, ,,scriitorul şi-a refăcut la Berlin universul lui intim, creând o mică Românie. Când vine în ţară, în 1906, să-şi ia soacra, ia şi un pian. Are deja instalat în casă un `grătar pentru fripturi a la daco-roumaine`. Musafirii descriu mulţimea de covoare orientale, iar într-o fotografie care s-a păstrat până astăzi, scriitorul e surprins în costum arnăuţesc, şezând turceşte pe un covoraş, între două corpuri de bibliotecă… Pe unul din bulevardele Berlinului, avea să-l ducă Caragiale pe Barbu Ştefănescu Delavrancea în excursia memorabilă a acestuia din 1905, când lui Delavrancea nu i-a plăcut din Berlin decât apa şi a aruncat cu invective în stânga şi-n dreapta, zburându-i gazdei ochelarii cu bastonul, chiar pe `strasse`. Relatarea alcătuieşte cea mai savuroasă scrisoare din corespondenţa de la Berlin. (…) Dacă în primii doi ani scriitorul n-a circulat prea mult, în anii care vor urma se va deplasa neobosit. În cei opt ani, a venit în România de 22 de ori. Citea tot ziare româneşti, savura micii, berea ,,Pfungstaedter” şi iaurtul. Începuse să iubească florile, `aceste legume care nu se mănâncă`. Admirase în 1910 cometa Halley, după ce în 1908 era să leşine când a văzut `plesnind` un aerostat la unul dintre spectacolele aeronautice”. (Iulia Blaga – ,,Nenea Iancu, transformat în Her Direcktor. Hoch! Hoch! Hoch!”, publicat pe site-ul ,,LiterNet.ro”)

Anii petrecuţi la Berlin, îl arată pe omul şi dramaturgul Caragiale (la acea vreme fiind singurul autor dramatic jucat în Germania) cu pasiunile şi plăcerile sale zilnice, de la citirea nenumăratelor gazete din ,,Dacoromânia”, la concertele de Beethoven (pe care îl numea ,,babacul”), şi mai ales, la chermezele de la berăria ,,Sachsenhof” din Berlin, unde participa la dezbateri interminabile, dezvoltând ideile sale despre artă, monarhie, conservatorism, evenimentele vremii din România şi din lume.

,,Cella Delavrancea povesteşte că în anul 1912 cât timp a fost găzduită în casa Caragiale la Berlin, marele scriitor `… apărea dimineaţa pe la ora 11 în salon, cu ţigara între degetele subţiri. Se aşza lângă mine la pian privind cu duioşie la vol. Clavecinul bine temperat, din care cântam regulat preludii şi fugi. Când sfârşeam, surâdea maliţios, dădea din cap şi şoptea: Părintele muzicii, sireacu’ ce ne-am face fără el? Apoi cântam Haydn şi Mozart`. În acel an fatidic (1912), timp de două luni, Cella Delavrancea a locuit în casa lor, iar Caragiale i-a vorbit tot timpul cu înflăcărare despre Beethoven. Înt-una din zile, după ce i-a cerut să atace o fugă de Bach, Caragiale nu a mai apărut în salonul de muzică să o asculte, iar Cella Delavrancea a atacat o piesă grea a lui Schumann. În timp ce tânăra pianistă cânta, un ţipăt sfâşietor a întrerupt-o. Soţia îl găsise mort în dormitor. După acest incident ea nu a mai cântat niciodată sonata respectivă şi nu a mai ascultat-o niciodată” (Iulian Băicuş – ,,Caragiale la Berlin”).
Pe 30 ianuarie 1912, la mai puţin de șase luni înainte de a muri, Caragiale împlinea 60 de ani. Aflând de intenţiile unor asociaţii şi personalităţi din ţară de a-i organiza manifestări de omagiere, îi scria lui Alexandru Vlahuţă pe 24 ian. / 6 febr.1912: ,,Află că ziua de 30

(`o zi mare ca aceea`) voiu sta liniştit cu ai mei acasă la căldurică – p’aici bântuie un ger straşnic. Nu viu. (…) Eu nu sunt un erou – eu sunt un burghez. Mi-e groază de mulţime. N-am nici aplecare nici le physique de l’emploi pentru un triumf. Şi pe urmă, tu ştii că `fosilele` sunt deopotrivă nesimţitoare şi la scuipări şi la adoraţiune. Hotărât nu viu. Fiţi sănătoşi şi veseli”.

Referindu-se la cartea lui Dan C. Mihăilescu, ,,L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori” ( Bucureşti, Ed. Humanitas, 2012), profesorul, publicistul și criticul literar Ştefan Borbély scrie în articolul ,,O autobiografie mascată” publicat în revista ,,Apostrof”, următoarele:
,,În realitate, exilul berlinez al lui Caragiale reprezintă serenitatea finală, punctul de ajungere al unui stoic, adică – sugerează foarte subtil Dan C. Mihăilescu – , nu un hedonism civilizat spontan, acceptat ca atare, savurat cu suspiciune – întrucât ea contravenea imaginii de sine pe care o întreţinea Caragiale – , ci o plăcere calculată, creată precis, matematic, ca-ntr-un joc farmaceutic complet, în care esenţele sunt în aşa fel combinate, încât să cauzeze plăcerea cea mai adâncă. `Monstruozitatea` lui Caragiale, denunţată zgomotos şi de Eminescu (`om de rând cu fizonomie de spion, îngălbenind de o scârboasă invidie şi de scârboase pofte` – e drept, la mijloc era nurlia Veronica…), e una rece, aritmetic dozată, cu detaşare. `Fiecare carte poştală a lui Caragiale – notează Şerban Cioculescu, citat la p. 73 – e un mic giuvaer de scris ordonat, egal, rotund, parcă trasat cu o infinit delicată peniţă rondă, dar mai probabil obţinut cu peniţa subţire şi ascuţită, întoarsă spre stânga. Grafia face bucuria profanilor prin armonia şi frumuseţea ei; grafologii vor fi distingând stăpânire de sine, calcul, artificiu`.

… care, între noi să fie vorba, e foarte departe de lumea miticilor, se distanţează prin autonegare controlată de toată dezordinea umană care forfoteşte în texte. Pentru a o înţelege, Dan C. Mihăilescu recurge la analogia cu un alt mare exilat, Voltaire: `nu mai am alt spectacol – scria acesta tot din Prusia – decât cel al prostiilor din scumpa mea patrie`. Luându-şi `familia şi tărăbuţele` pentru a le transfera într-o capitală niţel mai ordonată decât Bucureştiul, Caragiale dobândeşte serenitatea mult râvnită (`existenţa lirică`, aşa cum el o numeşte) prin distanţare de lumea pe care o lasă în urmă, prin negare de sine, adică intrare în autoutopie. Sarcasmul lui vine din exactitate, este o formă a acesteia. Nenea Iancu are fobia rolurilor stereotipizante, e un alt paradox al vieţii sale agitate aici: România e o ţară fără substanţă, retardată, isterică şi nervoasă, în care toată lumea se grăbeşte să decadă într-un rol, numai că unii o fac mai repede, iar alţii mai târziu, alienarea fiind aceeaşi, chiar dacă poartă numele de patriotism.

Satirizând mecanizarea socială sau robotizarea (`am sau n-am treabă…` etc.: sindromul Farfuridi), Caragiale fuge de ele ca dracul de maşina de ştanţat capete. Cât timp stă la Bucureşti, o face prin operă, devenind sarcastic demiurgul transcendent al `miticilor` pe care îi pune în mişcare. Se linişteşte la Berlin: e adevărat, devine `mai calm şi înţelegător, dispus să accepte, cu un amuzament superior, firea omenească şi metehnele ei` – aşa cum scrie Florin Faifer, citat la p. 125 – , dar e pentru prima oară autentic, mulţumit de efortul de autentificare pe care şi l-a asumat prin ieşirea din teatrul derizoriu numit România”.

* Dramaturg, pamfletar, poet, scriitor, nuvelist, director de teatru, comentator politic şi ziarist, Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S. N. 18 februarie 1852, în satul Haimanale, jud. Prahova, astăzi I. L. Caragiale, jud. Dâmboviţa – d. 9 iunie 1912, Berlin şi înmormântat la 22 noiembrie 1912, la cimitirul Șerban-Vodă din Bucureşti), este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români, ales membru post-mortem al Academiei Române. Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde (selectiv): teatru (opt comedii- dintre care patru de mare întindere și o dramă: ,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, ,,O noapte furtunoasă”, ,,O scrisoare pierdută”, ,,D-ale carnavalului”, ,,Năpasta”, ,,Hatmanul Baltag” etc), nuvele şi povestiri (,,O făclie de Paşte”, ,,Kir Ianulea”, ,,Două loturi”, ,,Un artist”), momente și schițe (,,Lanţul slăbiciunilor”, ,,Triumful talentului”, ,,Infamie”, ,,Căldură mare”, ,,Bubico”), publicistică, parodii (,,Smărăndiţa”, ,,Dă-dămult… Mai dă-dămult”), poezii.
Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național, operele sale, în special comediile fiind exemple elocvente ale realismului critic românesc. (*Sursa ultimului paragraf: Wikipedia.ro)

ROMULUS DAN BUSNEA