De 250 de ani, obsesia țăranului român a fost pământul. Furat de fanarioți și de ciocoimea autohtonă, românul a făcut din pământ obiectul suprem al dorințelor sale și a luptat mereu să-l obțină. Pentru că din pământ se hrănea și se îmbracă. Până la începutul veacului 18, pământul nu a fost o problemă. Era suficient, țăranii erau prea puțini față de cât pământ era. Razboaiele și molimile secerau lumea și boierii sau chiar voievozii aduceau mereu oameni pe moșiile rămase pârloaga, le dădeau o siliște, loc de ogor, de casă, pădure pentru lemne ca să populeze văile rămase fără locuitori.
Tratatul de la Kuciuk Kainargi a început să fie sfârșitul acestui sistem în care țăranul deținea suficient pământ de pe care să se hrănească iar boierul nu era interesat să i-l ia, pentru că nu avea ce face cu el. La finele secolului 18, în a două jumătate a secolului fanariot, Rusia interzice trimișilor otomani să mai intre în Principate ca să ia alimentele necesare hrănirii supușilor creștini din Constantinopole. Moldova și Muntenia trebuiau să asigure, trei luni pe an, aceste alimente. Pentru oi, grâu și altele, erau trimiși negustori turci care, pe lângă faptul că plăteau puțin, mai făceau și stricăciuni. Luau cele mai bune animale din turmă pe preț de nimic, luau și măgării și câinii fără să plătească, nu despăgubeau proprietarii ogoarelor pe care intrau cu oile să le pască în drum spre Dunăre, ba mai și loveau ori chiar omorau pe cine le stătea în cale.
În urmă tratatului, rușii au interzis intrarea turcilor și au însărcinat domnitorii români să se ocupe de problemă. Ca urmare, economia celor două țări a început să respire mai ușor și să acumuleze rezerve care erau exportate pe ascuns în Vest. Abia după Tratatul de la Adrianopol, de la 1829, Moldova și Muntenia pot exporta liber grâu și animale în Occident, la prețurile pieței. Și de atunci a început goana pentru acumularea de pământuri, pentru creșterea obligațiilor țăranilor, ajungându-se la spolierea unei întregi clase sociale, țărănimea fiind scoasă chiar de sub protecția Codului Civil, după detronarea lui Cuza, întrucât nerespectarea contractelor de muncă pe moșiile boierești a fost trecută sub responsabilitatea Codului Penal, iar țăranii au fost scoși pe ogor chiar sub amenințarea armelor de către Armată.
Problema a fost rezolvată parțial de împroprietărirea de după Primul război Mondial, însă punerea în posesie a durat până în anii ’30, când a izbucnit criza economică. A urmat Războiul, a două reformă agrară și, apoi, Colectivizarea.
După 1990, țăranii și-au luat, cu furie pământurile înapoi doar pentru a cosntata că nu le pot lucra. Că nu au nici bani, nici instrumentar agricol, nici cunoștințe de inginer agronom, nici acces la irigații. Cunosc niște vii care au stârnit patimi printre foștii proprietari ai pământurilor. Viile au fost plantate de CAP, dar oamenii le-au vrut pentru ei. Le-au obținut și în câțiva ani au rămas în paragină. Nu avea cine să le lucreze.
Multe terenuri care au fost împărțite s-au pierdut în jungla juridică a moștenirilor fără succesiune. Terenuri bune, care ar putea fi cumpărate de cei interesați nu se pot tranzacționa pentru că nu mai există proprietarul. Acesta a murit acum 20-30 de ani, copiii i-au plecat în străinătate, unii au murit și ei, iar copiii lor nu pot face nici o tranzacție pentru că la moartea bunicilor lor nu s-a făcut succesiunea. Acum se ajunge la a doua succesiune care trebuie făcută dar care este imposibilă deoarece există 20-30 de moștenitori împrăștiați prn toată Europa iar un drum dus-întors până în România, ca să vină în fața notarului costă mai mult decât partea lor de moștenire. Fără acte, pământul nu poate ajunge la întabulare. Nu este chiar un caz de prima casă condiții, însă e suficient ca să se perpetueze o dilema juridică.
