La mama acasă mâncam chiftele. La fel și la cantina pe care o frecventam ca elev al Grupului Școlar Industrial de Chimie din Făgăraș. În armată, apoi în facultate, am început să mănânc pârjoale. În mare erau cam aceleași chiftele, transpuse în limba vorbită la Huși ori la Iași. În ziua de azi, copiii mei, deveniți între timp adulți responsabili, se duc la Ikea ca să-și ia Swedish Meatballs. Cu sau fără carne de cal. Eu am rămas la pârjoale și la chiftele. Bine, unii sunt nehotărâți, oscilând între cei doi termeni și, ca tot românul imparțial, au luat câte puțin din fiecare denumire, inventând minunatele “piftele”. Sau, dacă sunt de dimensiuni mai mici, pifteluțe.
Izvoarele istorice menționează bilele din carne tocată cu diverse adaosuri și gătite în diferite moduri încă din perioada dinastiei Qin (221 – 207 î.Hr.) și de pe vremea când romanii se războiau cu dacii. În epoca contemporană le găsim cam în întreaga lume, iar o listă cu denumirile sub care circulă și se arată națiunilor Pământului găsiți aici.
În secolul trecut, secol în care am văzut și gustat pentru prima oară chiftele, carnea se dădea prin mașina de tocat (acționată manual). Cum se folosea cam orice carne se găsea, era o adevărată “plăcere” când tendoanele sau pielițele din carne se înfășurau pe axul cuțitului și mașina se bloca refuzând să mai toace. Trebuia demontată în părțile componente, deblocată, montată la loc și reluat procesul. În timp, cuțitul și sita se toceau, iar mașina nu mai dădea randamentul scontat. Fie schimbai piesele componente cu altele identice noi, fie te duceai cu ele la tocilărie unde meșterul tocilar ți le ascuțea. Da, existau și pe vremuri tocilari. Așa cum existau ateliere de reparat ceasuri, de reparat și încărcat brichete, umbrele și de confecțonat chei. Cred că mai am și acum printr-un ungher al debaralei o astfel de mașină de tocat din fontă emailată, moștenită de la bunica soției.
Dacă încă nu v-ați plictisit, găsiti totuși rețeta AICI.
