Relația mea cu Camembertul datează de-o veșnicie. Mai precis, de pe la sfârșitul anilor ’80 ai secolului tocmai trecut. Mai prindeam, inginer stagiar fiind, câte-o deplasare “în interesul serviciului” în capitala iubitei noastre patrii. De regulă cu o zi – două înainte de Crăciun sau de Paște. Când toți ceilalți nu puteau să se deplaseze, din motive lesne de înțeles. Undeva pe Calea Victoriei ființa un magazin cu delicatesuri alimentare. Unde găseam și Camembert. Bine, era ceva de genul Camembertului nemțesc pe care îl găsești actualmente în Lidl, Kaufland sau Aldi (noi n-avem Aldi; ăsta este un fel de Profi/Penny pentru săracii occidentali/occidentalii săraci, disponibil în Germania, Franța ș.a.m.d.). Sau în genul celui de la Delaco. Incolor, inodor și (aproape) insipid. Dar ieftin. La vremea respectivă însă, era exact ce spuneam mai sus: un delicatess. Îmi amintesc că prima dată l-am mâncat îndepărtându-i în prealabil coaja albă de mucegai nobil!
Articolul integral, AICI.
