Este binecunoscut faptul că unul dintre sporturile naţionale cele mai îndrăgite ale românilor este „ieşitul la un grătar”. Cum dă colţul ierbii şi se încălzeşte puţin afară, fumul grătarelor se vede (şi mai ales se simte) peste tot: la marginea pădurii, la marginea şoselei, pe malul râului, în spatele blocului.
Nu există limite în ceea ce priveşte prepararea pe grătar: începând cu clasicii mititei, diverse zone ale porcului (ceafa, coastele, pieptul, slana ş.a.m.d.), pastrama de oaie, cârnăciorii, pulpele de pui, frigăruile cu te-miri-ce, peştele, ciupercile, legumele, cartofii şi terminând cu pâinea, ba chiar şi mămăliga rumenite la jarul molcom.
Nefiind un expert în grătare, n-am să vă ţin acum o prelegere despre arta pregătirii grătarului. Doar un singur secret vreau să vă destăinuiesc: la grătar se merge în grupuri de cel puţin 6 persoane. Astfel probabilitatea ca unul din cei prezenţi să fie în stare să aprindă focul şi să pregătească jarul va fi diferită de zero .