Cu gândul și inima la marea sărbătoare a Învierii Domnului

0

“Doamne, transformă-mă într-un instrument al păcii tale. Acolo unde există ură, lasă-mă să semăn dragoste. Acolo unde există durere, lasă-mă să ofer iertare. Acolo unde există dubiu, lasă-mă să pun credință. Acolo unde există disperare, lasă-mă să vin cu speranță. Acolo unde există întuneric, lasă-mă să fac lumină. Și acolo unde există tristețe, lasă-mă să aduc bucurie”. Sfântul Francisc de Assisi

Bucuria pe care ne-o dăruiește sufletulului marea sărbătoare a Învierii Domnului, este o bucurie pe care nu o poate trăi cu adevărat decât cel care se trezeşte din noaptea întunecată a păcatului neiubirii de oameni, cel care este în stare să ierte, cel care poate să depăşească paradoxul dintre suferinţele unei vieţi trecătoare şi bucuria la care suntem chemaţi cu toţii de sărbătoarea păcii, a iubirii și a bunăvoirii dintre oameni.
Atunci când nori negri planează deasupra ta, când te simți abandonat, îndepărtat, marginalizat, umilit ori uitat, există mai presus de orice, iubirea Lui Dumnezeu pentru tine, pe care la rându-ți trebuie să o reverși, să o împărtășești semenilor tăi, pe care i-ai ignorat poate prea mult în ultima vreme.
Poate că nu gândurile negre sau negativismul din noi constituie agravanta majoră a vieții noastre, ci mai degrabă faptul că nu deslușim dragostea din noi, dar nici cea care ne înconjoară; că nu realizăm ceea ce înseamnă să ne trezim în fiecare zi cu soarele deasupra noastră, cu zâmbetul și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Însă, mulți dintre noi ajungem la spusele și învățăturile Lui doar atunci când suntem constrânși de o viață prea crudă, când cei apropiați nouă străbat perioade grele sau se sting din viață, când cei de lângă noi pe care îi credeam prieteni ne abandonează, atunci când nu mai avem puterea de a lupta, de a ne îndrepta, de a ne pune în slujba celor apropiați, credinței și iubirii pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Unde sunt cei pe care îi dorim alături de noi în momentele grele? Ce am făcut noi la rândul nostru de a-i ferici pe alții, de a-i înțelege, de a-i ajuta să se îndrepte spre a nu orbi cautându-și disperați pașii în viață?
După supărare și ură, sentimente predominante ce bântuie sufletul uman mai cu seamă în zilele noastre, trebuie să înveți a ierta, trebuie să încerci a te departaja de marele rău lumesc şi de a-ţi cere tu întâi iertare lui Dumnezeu pentru toate răutățile, invidia și ura îndreptate împotriva cuiva, de multe ori chiar împotriva celor mai apropiate ființe nouă. Cea mai bună formă de comunicare, rămâne cea pe care o putem aborda prin intermediul sentimentelor, pentru că, ele sunt, așa cum spunea cineva, ,,limbajul sufletului”.
Iar ca reper, ar fi bine să ținem cont de semnele vremurilor și nu de ceea ce încearcă să ne inoculeze în minte și suflet falșii prooroci de astăzi, să ne aplecăm cu mai mare atenție și smerenie asupra celor înfățișate spre luare aminte și învățare în cartea fundamentală a lumii, Biblia, asupra momentelor în care ne simțim în comuniune cu puterea divină, căci vindecându-ți inima vei fi cu adevărat liber… Poate prea multă căutare și prea puțină regăsire de sine…
Iubirea este răspunsul: iubirea este tot ceea ce contează în afara tuturor regulilor și principiilor ce ne guvernează viața, reguli și norme pe care noi înşine le creăm, probabil dintr-o nesfârșită teamă de a ne mărturisi dragostea… Dumnezeu nu ne condamnă, Dumnezeu doar ne îndrumă, Dumnezeu ne dă suprema libertate…
Poate că și eu, ca într-un binecunsocut film, am ales să trăiesc întru spirit, nu doar să mă zbat pentru a-mi câștiga existența; am ales să fac orice mi-a plăcut cu adevărat, nimic altceva, întrucât mi-am dat seama cât de puțin trăim pe-acest pământ și cât de degeaba câteodata, căci viața construită pe teamă şi pe-ndoială, pe veșnica încercare de a te împlini material (uneori în ce mod!) și tot mai puțin spiritual, nu înseamnă viață, ci moarte adevărată…
Să ne trăim viața cu adevărat, o viață care să conteze, o viață bazată pe dragoste și compasiune, pe smerenie și dăruire. Să nu ne temem nicicând și să nu ne simțim abandonați, căci Dummezeu va fi mereu lângă noi. El nu ne va părăsi, pentru că noi suntem creația și produsul Lui, fiii, fiicele, țelul, El însuși.
Prin urmare, să-l chemăm oriunde și oricând ne vom simți singuri sau separați de pacea care este El… Și El, va fi acolo, mereu acolo…
,,Când s-a atins de trupul omenesc al lui Iisus Cel înviat, Toma a mărturisit dumnezeirea Lui, zicând: Domnul meu și Dumnezeul meu! Toma s-a atins de trupul material, văzut și limitat al lui Hristos, dar a mărturisit pe Dumnezeu Cel nematerial, nevăzut și nemărginit. El s-a atins de semnele Crucii și a mărturisit slava Învierii. S-a atins de semnele suferinței și ale morții trecătoare, dar a mărturisit puterea Învierii și a vieții veșnice. S-a atins de semnele lăsate în trupul lui Hristos, de păcatele oamenilor (trădare, invidie, ură și violență), dar a mărturisit puterea iubirii lui Dumnezeu mai tare decât păcatul și moartea. S-a atins de semnele istoriei păcătoase care ucide, dar a mărturisit veșnicia iubirii milostive a lui Dumnezeu care dăruiește viața. S-a atins de semnele bolii păcatului omenesc, dar a mărturisit lumina vindecării dumnezeiești, ca să se împlinească profeția lui Isaia care, cu sute de ani înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt, a rezumat taina legăturii dintre Cruce și Înviere, în cuvintele: `Prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat` (Isaia 53, 5). Rănile patimirilor lui Hristos Cel răstignit s-au vindecat prin Înviere. Deși nu mai sângerează, ele totuși însemnează ceva: sunt stigmate sau semne care confirmă și comunică iubirea Lui smerită mai tare decât păcatul și moartea. Urmele Crucii, deși vindecate prin Înviere, rămân totuși imprimate în trupul lui Hristos Cel preaslăvit, pentru a ne arăta că suferințele și nevoințele omului în lupta sa cu păcatul în istorie nu sunt uitate de Dumnezeu în veșnicie, ci vindecate și luminate sau transfigurate în semne de biruință ale iubirii răstignite asupra păcatului (egoismului), morții și iadului”. (Pastorală de Sfintele Paști, rostită de Înalt Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
Iar un alt înalt prelat spunea atât de frumos: ,,În sufletul care se umple de lumină nu mai au loc cele rele. Acum începe o viață nouă pe care Hristos cel Înviat ne-a dăruit-o tuturor, care vom crede în El. Să fim vestitorii acestei lumini, să fim vestitorii Învierii care să rămână pururea în sufletele noastre”. Așadar: „Privegheați, stați tari în credință, îmbărbătați-vă, întăriți-vă. Toate ale voastre cu dragoste să se facă.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 16, 13).
Căci, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, în final, toate se regăsesc în puterea divină: ,,Domnul este izvorul existenței, dar nu existența însăși. Fiindcă E mai presus și de însăși existența spusă și gândită în oricare mod”.
Să ne minunăm și să ne bucurăm de miracolul dumnezeiesc pe care l-a reprezentat Învierea Domnului nostru Iisus, a cărui lacrimă spală şi acum păcatele întregii omeniri… Să nu lăsăm ca gândurile noastre bune să îngheţe într-un ocean de nelinişti, să preamărim viaţa care ne-a fost dată!
Fie că sfântă sărbătoare a Învierii Domnului să va aducă cele patru taine divine: lumină, înţelepciune, dragoste, speranţă. Paşte cu bine și cu iubire!
Romulus Dan BUSNEA