Deși curry este un cuvânt de origine indiană, indienii nu-și numesc niciodată mâncarea “curry”, ci folosesc denumiri specifice: quarama, dopiazza, rogan josh… Europenii, mai întâi portughezii, apoi britanicii, au simplificat grosier nuanțele, orice mâncare indiană condimentată care conținea un sos gros era un curry.
Dacă acum 10 – 15 ani trebuia să străbat 2000 km (în direcția opusă Indiei) ca să mănânc un biryani, o masala, un tandoori sau un vindaloo la vreun restaurant indian sau pakistanez din Paris, Orléans sau Clermont-Ferrand, ori dacă trebuia să-mi aglomerez bagajul de cală cu condimente luate din Franța, acum lucrurile sunt mult mai facile.
În orice supermarket găsești un raion de produse asiatice, în care, pe lângă “chinezării” găsești curry (pastă sau praf), pastă tandoori, garam masala, curcuma, anason, cardamom, schinduf. Scorțișoară, cuișoare, nucșoară, chili, nu mai vorbesc. Le găsești și la alimentara din colț sau la Megaimajul de la parterul blocului. La fel și praful de curry.
Iar un curry, în accepțiunea vestică a termenului, chiar nu-i greu de executat.
Cel despre care (în sfârșit) o să vă povestesc în continuare nu este preparat după vreo școală sau rețetă specifică unei anumite zone. Este o încropeală ad-hoc cu ceea ce am găsit la îndemână. Am pus chiar și bere, asta putând fi o premieră în materie de western curry și nu numai.
Vezi AICI articolul complet, inclusiv rețeta realizată și ilustrată, normal, pas-cu-pas.
