.

Plastilina: de la o...

Plastilina este un material de modelare asemănător chitului, făcut din săruri de calciu,...

Câteva lucruri de făcut...

Înainte de a începe tratamentul propriu-zis, există câteva lucruri pe care le puteți...

Ce trebuie să știm...

Floarea soarelui este una dintre cele mai mari și mai strălucitoare flori. Cu...

Metode simple de găurit...

O varietate de tehnici sunt folosite pentru a străpunge urechile, variind de la...
AcasăOpiniiEditorialDE TOAMNĂ ȘI...

DE TOAMNĂ ȘI DE DRAG, DE LA NICHITA ZICERE…

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare. (Nichita Stănescu – Emoție de toamnă)

Ziua alunecă, trăgând după ea
prin fereastra joasă, culorile joase,
de parcă-ai fi împins-o cu mâinile subțiri
pe care le-ai ridicat din îmbrățișarea mea.
Steaua neagră a pletelor tale
îmi răsare, scânteind,
în dreptul inimii,
când iedera uscată bate ritmic în geam
un tot mai îndepărtat și mai negru tam-tam
al secundelor noastre nedezlegate.
Ziua alunecă spre cenușiu, spre negru,
smulgând frunzele și trăgând de pe cer
tavanul alburiu al norilor goi,
și-un relief de munți, întors spre noi,
izbucnește deasupra, urcând,
coborând. (Nichita Stănescu – Înserare de toamnă)

1. Toamna udă lin copacii mei,
Copaci ai căror frunze cad.
Copaci ai căror umeri grei ,
Se-ntind pe ape, cad.
2. Și apa curge la izvor
C-un susur rece, cristalin,
Doar gândul meu aleargă-n zbor
Cu greu, sinistru, calm și lin.
3. În timp , alerg după o stea
Spre cer, spre soare,spre abis,
Și m-am întors tot fără ea
Tot fără raza mea de vis ! (Nichita Stănescu – Acorduri de toamnă)

Ca urmare a demersului publicistic pe care l-am lansat cu ceva timp în urmă (și trecură ani buni de atunci…), având ca principal scop reamintirea şi recunoaşterea marilor valori culturale și spirituale naționale, promovarea valorilor autentice, cele care asigură conservarea identităţii şi continuitatea istorică a unui popor, revin cu obstinație și de această dată, rândurile de faţă fiind dedicate în memoria lui Nichita Stănescu, marele poet al contemoporaneietății, cel care s-ar fi apropiat în acest an de 80 de frumoase primăveri (n.31 martie 1933, Ploieşti – d.13 decembrie 1983, Bucureşti) şi care, probabil, s-ar fi pregătit să ofere iubitorilor de poezie, cel de-al 80-lea său volum de versuri…
Nu voi insista asupra biografiei şi operei poetului, despre care s-au spus şi s-au scris atâtea, ci voi puncta doar câteva însemnări şi evocări despre ,,Îngerul Blond”, care ni-l înfățișerază pe poet aşa cum a trăit, a simţit şi a creat poezia, un suflet aflat într-un tumult perpetuu de nelinişti interioare, într-un continuu şi tulburător dialog cu adevărurile primordiale; un suflet, un spirit eminamente emoţional, liric, uneori imprevizibil, plin de substanţă şi sensuri metafizice, ce a creionat un portret dinamic, complex şi interesant, fascinant, asemănător lui Eminescu, pe care Nichita îl diviniza: ,,Mulţi foarte mulţi, ar dori să scrie măcar un singur vers ca Mihai Eminescu, dar nimeni, absolut nimeni, n-ar accepta să trăiască măcar o singură zi din viaţa lui”.

Într-un interviu acordat prin anii ’80 lui Alexandru Stark, fiind întrebat ce le-ar răspunde tinerilor dacă ar fi întrebat la rându-i despre Eminescu, acesta a spus: ,,Ah, mi-aş ţine gura ca să afle singuri. Pentru că atâta durere fericită mi-a creat cunoaşterea sfântă a operei lui Eminescu, încât n-aş vrea să i-o răpesc altuia, până când el însuşi n-o trăieşte”, iar la propunerea reporterului de a-i dedica lui Eminescu câteva fraze sau cuvinte, Nichita a răspuns:

,,I-aş spune o poveste despre maică-mea, când s-a certat cu taică-meu, când i-a spus: ‘Nu mai ştiu ce să mă fac cu băiatul ăsta, cămaşa i-o spăl şi mă bucur că aleargă şi bate mingea, picioarele i le spăl şi-am început să mă mir de la o vreme că nu mai umblă desculţ, dar să vezi ce s-a întâmplat cu el: l-am văzut căzând pe gânduri şi gândurile nu sunt de spălat; mă tem că se înstrăinează de noi’. Asta i-aş spune Lui”.
,,L-a venerat atât de mult pe Luceafăr încât a călcat pe multe din urmele sale fără să ştie (decisivă rămâne similara revoluţie a limbajului poetic, a treia în ordinea: Eminescu-Arghezi-Nichita Stănescu). El e urmaşul legitim al Poetului Naţional, în care, cu gravitate, cu responsabilitate, cu fascinaţie citea însuşi destinul culturii române: ‘El (Eminescu n. a.) este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază’, afirma despre Nichita, poetul, profesorul şi publisitul Zenovie Cârlugea.

Ideea este continuată în acelaşi ton de poetul Ioan Evu, care menţiona într-una dintre referirile sale critice: ,,Probabil nu există un alt poet român care să fi epuizat de-a lungul evoluţiei sale poetice mai multe etape lirice şi trasee semantice decât Nichita Stănescu. Practic, opera sa poate fi considerată o autentică hartă a căutărilor şi orientărilor poeziei din perioada postbelică până în prezent. De altfel, a devenit proverbială uşurinţa cu care liceanul Nichita reuşea să scrie nenumărate versuri în maniera înaintaşilor săi, uimindu-şi de fiecare dată interlocutorii ocazionali, admiratorii sau discipolii de care n-a dus niciodată lipsă. Eminescian ca structură, arghezian prin strădania de a renova permanent limbajul clasic cu frazări inedite, şi barbian prin capacitatea de a elabora o poezie cerebrală, ‘rece’, esoterică, Nichita Stănescu reuşeşte, totuşi, să-şi găsească propriul său drum, opera sa fiind o sinteză a poeziei iluştrilor săi înaintaşi”.

Dintre toate poeziile şi scrierile sale, o carte extrem de interesantă, inedită prin conţinutul său, din care se desprinde personalitatea complexă a poetului, rămâne fără îndoială, ,,Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu”, volum ce include dialoguri, interviuri, poeme, poeme-dialog între intervievat şi reporter, eseuri şi proză scurtă, relevante prin profunzimea, eleganţa şi sensibilitatea confesiunilor, care aproape întotdeauna au avut la bază ,,revelaţiile eminesciene” şi limba română, pe care el însuşi o denumea ,,dumnezeiesc de frumoasă” şi despre care, tot el, spunea cu dragoste şi multă simţire românească: ,,Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte”.

Și, același drag Nichita, nouă, cu drag de viață, cu drag de iubire…

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
Trec fantome ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut,
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp… (Nichita Stănescu – Viața mea se iluminează)
Romulus Dan Busnea