De viață, de suflet… Preambul la marea sărbătoare creștină a Învierii Domnului (1)

Mai sunt doar câteva zile până la intrarea în săptămâna cea mai sfântă din an, Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, care va culmina mai apoi cu Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creștinității. O săptămână aparte, care ar trebui să însemne pentru noi toți, încercarea de a trăi într-un duh creștinesc autentic, adevărat, eliberator de patimi, cât mai departe de iureșul vieții, căci așa cum spunea IPS Teofan, ,,un om cuprins de patimi, mai ales cele legate de orgolii, de ambiții, de conștiința superiorității proprii șidorința de a domina, înlătură valul de bucurie care ar trebui să ne definească mai ales în zilele Sfintelor Paști”…

Tocmai de aceea, am hotărât (ca și în alți ani) să las deoparte tot ceea ce mi-ar distrage atenția de la o altfel de trăire, decât cea întru spirit și credință, întru iubire și iertare, întru cele bune și pentru cele bune…

Din păcate, lumea de astăzi, a devenit tot mai lipsită de garanţia reperelor morale, fapt ce se reflectă într-o proporţie din ce în ce mai mare în accentuarea procesului de dezumanizare, în dispariţia oricăror forme de umanism şi, chiar în pierderea credinţei.

Comunicarea afectivă dispare treptat din sfera preocupărilor noastre cotidiene, iar noi devenim din ce în ce mai expuşi deprimării induse de jungla urbană, tot mai plină de hăţişurile unor interferenţe negativiste, contradictorii, deasupra cărora planează o permanentă incertitudine; acceptăm indiferenţi şi apatici noile stereotipii ale vieţii transformate în flux continuu de informaţii şi solicitări psihice, deşi acestea, nu fac altceva, decât să ne încordeze nervii dincolo de limita maximă admisă.
Trăim într-o societate poluată spiritual, care produce şi consumă în cantităţi industriale violenţă fizică şi verbală, vulgaritate şi pornografie. Batjocorirea demnităţii umane produce efecte de depersonalizare, iar prezentarea deformată a stării de spirit a societăţii, duce la distrugerea conştiinţei şi personalităţii umane. Mulți sunt convinși că adevărata problemă ţine de măsura în care credinţa și viaţa noastră se suprapun, de măsura în care suntem creştini şi acasă, dar şi oriunde în altă parte, şi nu doar la biserică, duminica sau de sărbători, de măsura în care respectăm una dintre cele mai importante învăţături biblice, respectiv aceea de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. De puterea de a privi în jurul nostru la cei nevoiaşi şi suferinzi şi de a-i ajuta necondiţionat, de a-i educa şi pe cei mai tineri în acest spirit, depinde în mare măsură modelarea lumii în care trăim deopotrivă, unii mai buni, alţii mai răi.

Din păcate, am putut observa cu câtă nepăsare tratează unii dintre noi semnalele transmise cu privire la multitudinea de cazuri sociale grave, la dramele care se petrec zilnic în jurul nostru. Copii orfani, bolnavi şi gravi bolnavi, ori aflaţi la limita subzistenţei; bătrâni neputincioşi care nici nu-şi mai pot ridica privirea din pământ din cauza suferinţelor şi umilinţei la care sunt supuşi în cei din urmă ani ai existenţei lor; familii destrămate în care predomină mizeria şi violenţa; oameni ajunşi pe drumuri după ani de muncă, fără perspective de viitor.
Acestea sunt imaginile care întregesc tabloul sumbru al unei societăți antiumane, în care nu bunăstarea este primul reper, ci dramele care plutesc în mlaştina nepăsării, a ignoranţei celor aflaţi în partea superioară a ierarhiei sociale.

Ne mobilizăm cu adevărat şi sărim în ajutorul celor uitaţi de lume, doar atunci când suntem traşi de mânecă, sau când suntem înduioşaţi de cele prezentate pe posturile de televiziune, la teledonurile naţionale, sau la o serie de emisiuni, care însă sunt tot mai rare.
În domeniul în care am lucrat, am avut parte de mai multe astfel de exemple, care în afara interesului deosebit suscitat de senzaţionalul cazurilor respective, nu au produs decât compasiune şi regrete, rareori putând fi vorba de un ajutor efectiv, substanţial.

Încotro ne uităm când aceste fiinţe, copii sau bătrâni, încearcă să ne privească cu ochii plini de durere, sperând că nu vor fi lăsaţi de izbelişte? Pentru ce trăim de fapt? Care sunt satisfacţiile noastre supreme, care sunt mulţumirile noastre interioare, sau ele cumva nu mai există?
Iată întrebări ale căror răspunsuri trebuie căutate undeva, în adâncul sufletului, trebuie trecute mai întâi prin filtrul conştiinţei și moralității noastre. Dacă ea, va mai fi existând…
Şi să fim convinşi că şi chiar atunci când crezi că ţi-ai frânt aripile, Dumnezeu îţi mai dă o şansă ca să poţi zbura. Să nu uităm acest lucru, să nu-l uităm nicicând, oricât de greu ne-ar fi…
Și totuși… iubirea.

Să visăm, să iubim, să fim noi înșine… Să comunicăm, să fim onești, să nu ne lăsăm pradă sentimentului indus și exasperat al preaplinului și al plafonării, al rutinei și amorțirii, stări care anesteziază dorințe, idealuri, aspirații, adevărate indigestii spirituale ce dau coșmaruri și tulbură grav echilibrul interior al fiecăruia…

Gândurile, grijile, ideile, revin cu insistență. Mai scăpăm uneori de ele, transfigurându-ne, aplatizând urmele nefirescului, poziționări ce nu dau roade, deseori ratate…
Suntem duși de val, ne pierdem cu firea, nu avem curajul mărturisirii și răspunderii față de aproapele nostru, nu iubim cu adevărat, ci de cele mai multe ori sentimentul cu pricina se rezumă doar la interes, la umplerea vidului de moment lăsat de pierderi dragi nouă. Mai grav este și faptul că s-au înmulțit falșii prooroci, cei ce în numele bisericii, păcătuiesc cu gândul, cu vorba, cu fapta… Căci și la ei, nu doar la oamenii politici, au început să primeze interesele personale și nu cele comune, nu cele izvorâte din iubire…

Omul zilelor noastre, nu numai că nu se mai iubește pe sine, dar nu îl mai iubește nici pe Dumnezeu și nici pe aproapele său, învățătura asupra căreia ne îndreaptă Sfântul Nicolae Velimirovici fiind una mai mult decât realistă, clară, umană:

,,Dacă izvoarele credinței sunt tulburi, și râurile sunt tulburi, pentru că așa sunt izvoarele și așa sunt râurile vieții multor, ale foarte multor oameni din vremile noastre. Chiar și cei ce s-au spălat îndată după naștere în preacuratul izvor al lui Hristos, au tulburat izvorul de lacrimi al Botezului cu felurite scurgeri murdare și otrăvitoare din spițeria filosofiei moderne și dintr-un astfel de izvor tulbure a plecat un râu tulbure. Izvor noroios, râu noroios; așa sunt dogmele tulburi ale credinței și dogmele tulburi ale purtării. Omul a început să creadă mai mult în om decât în Dumnezeu, a început să se poarte mai mult după poruncile oamenilor decât după poruncile lui Dumnezeu. Copilul s-a îndepărtat de poala părintelui său și s-a dus unde a văzut cu ochii- unde dacă nu în prăpastie? Aceasta s-a întâmplat și încă se mai întâmplă”.

De ce? Pentru că, atunci când se pustiește iubirea, atunci dezbinarea, neputința și nemernicia, împărățesc în lume. După atâtea lucruri necurate întâmplate în vremurile din urmă, ne aflăm din păcate, într-o direcție inversă sensului real al dezvoltării umane, avem de-a face cu regresul către o epocă a barbariei care evoluează spre multă violență și ură, una în care, tendința oricărei cunoașteri echivalează cu tendința de a ne substitui lui Dumnezeu, de a-l exclude pe Dumnezeu din viețile noastre, de a afirma pur și simplu, identitatea noastră cu cea a lui Dumnezeu. ,,Este mai uşor pentru omul cel muritor să măsoare adâncimile mării şi înălţimile cerului înstelat, decât să măsoare adâncul şi înălţimea înţelepciunii Dumnezeieşti care vine din voia cerului pentru mântuirea omului. De aceea se află cu mult mai mulţi fii ai oamenilor care se dăruiesc mai degrabă celei dintâi decât celei de-a doua lucrări. Mai mulţi sunt aceia care fac iscodire cu ochii lor decât cu duhul lor. Ceea ce iscodesc ochii pare mai mare, dar, de fapt, ceea ce cercetează duhul este nespus mai larg şi mai adânc şi mai lung. Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”. (I Corinteni 2:10)

Să încercăm așadar, până nu e prea târziu, să săvârșim orice strădanie ce ne stă în putință pentru a ne ajuta și pentru a-i ajuta pe toți cei ce se găsesc încă în întuneric și suferință. Dumnezeu ne-a arătat și ne arată în fiecare zi care este Calea, Adevărul și Viața, ne-a dat libertatea de a alege între bine și rău, de a fi noi înșine așa cum ne-a îndemnat El…

,,Viaţa este darul lui Dumnezeu pentru noi. Modul în care o trăim este darul pe care noi îl facem lui Dumnezeu” spunea Michelangelo, iar învățătura creștină, ne amintește: ,,Să avem grijă, între noi oamenii, să ne iubim”. Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Căci, ,,cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”. (1 Ioan 4, 7-8)

Așadar, când răutatea, indiferența și uitarea se îmbină într-o schimonosire a vieții, ca o magie ce ascunde pentru totdeauna ceea ce ți-ai dorit să vezi, să simți și să trăiești cu adevărat; când frumusețea este ascunsă în spatele hidosului care își capătă din păcate tot mai mult o aură nedorită dar triumfătoare în clipele noastre de rătăcire, să ne întoarcem privirea spre Dumnezeu, să-i ascultăm și să-i îndeplinim porunca, cea fără de care, nimic nu poate exista, nimic nu se poate închega, uni, desăvârși:

,,Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu”. (Ioan- 15:12)
Iubirea: Legea, Îndemnul și Porunca lui Dumnezeu, după care ar trebui să se călăuzească întreaga omenire, mult mai săracă în lipsa iubirii… Nimic mai durabil și mai înălțător, decât iubirea… Căci dacă iubire nu e, nimic nu e, nimic nu suntem… Iubirea… Iubirea e totul… Eu am învățat ce este iubirea, am învățat să iubesc oamenii, chiar dacă, de multe ori, răspunsul a întârziat să apară, în ciuda a tot ceea ce am dăruit …

Dar, am învățat să și iert…

Voi reveni și săptămâna viitoare…

Al vostru, Romulus Dan BUSNEA