Pentru copiii din ziua de azi, fructele și legumele cresc la supermarket. Dacă o să mergeți prin orice oraș prin care au mai rămas pomii fructiferi plantați pe marginea străzilor, de regulă prin cartiere, o să vedeți că fructele acestora – fie mere, cireșe sau caise ori corcodușe – se scutură și putrezesc. Ceea ce face ca unii locatari să ceară serviciilor specializate ale Primăriei să taie copacii respectivi pentru că „produc murdărie”.
Pe vremuri, însă, aceste fructe erau disputate de copiii de la blocuri și multe nici nu mai ajungeau să se coacă. Nu mai vorbesc de zona rurală, unde din primăvară până toamna târziu ne cățărăm prin copaci așa cum citisem că făcuse Nică a lui Ștefan a Petrei, prin cireșul mătușii Mărioara.
Mulți poate nu mai știu „Amintirile din Copilărie”, dar pentru noi era o carte de căpătâi, plină de exemple folositoare, deși părinții sperau să ne învețe lucrurile bune. Eh, de acolo am învățat să furăm cireșele în sân, să mergem la scăldat, să prindem muște cu manualele și alte lucruri minunate…
Viața la țară însemna, între altele, și că trebuia să muncești mai mult decât la oraș. Pentru că nu aveai scuză „da’ n-am de unde culege cireșe ca să fac dulceață”. Se găsea gem și dulceață la Alimentara, dar dacă voiai să te faci de rușine și să te întrebe vânzătoarea „Da’ n-ai acasă, nu ți-a făcut mama?”… cereai. Pregătirile pentru iarnă începeau vara, cu plantele medicinale. Adică floare de tei pentru ceai, mușețel, gălbenele. Floarea de șoc se folosea la șocată. Culegeai, puneai la uscat, adunai în pungi și puneai în cămară.
Cum ieșeau nucile din faza de „muci”, începea nebunia. Pentru dulceață, evident. Cea mai prima-ntâi dulceață din câte se există! De unde? Din grădini sau de pe marginea drumului, că erau plantați nuci să țină umbră. Prin toamnă începea partea a doua, adunatul nucilor pentru cozonacii de Crăciun și de Paște. După ploi, era obligatoriu să ieșim la ghebe, pentru zacuscă. Adunam cu sacii, de dimineața până seara prin pădure. Cireșe dulci, amare, vișine, gutui, căpșuni, din toate acestea și din multe alte fructe proaspete se făcea dulceață și gem. Cotoarele de la gutui se fierbeau și ieșea pelteaua. Te târai pe sub pruni să le strângi fructele pentru magiun. Atunci când scăpau de țuică.
Mama se ocupa de toate; fierbea dulcețuri, toca ghebele, făcea zarzavat pentru iarnă, sigila în borcane și punea în cămară. Ba se ocupa și de țuică și lichioruri, deși tăriile să dădeau doar la musafiri pentru că în familie nu era nimeni învățat cu așa ceva. Cu vinul era altă treabă; era aproape obligatoriu la friptura de porc.
Altă muncă: culesul strugurilor. Evident, și noi, copiii eram puși la treabă. Cine se dedulcea, apoi, la must? Obligatoriu se tăia porc. Uneori era cumpărat, de multe ori era crescut. Toți se ascundeau să nu audă cum guiță; ieșeau doar după ce animalul era scurs de sânge și începea pârlitul. Cine nu avea meșteri la înjunghiat porcul, se trezea cu animalul că-i fuge prin curte cu paiele aprinse în cap… Urma tranșatul, se făceau cârnații, chișca, toba, lebărbușul, se topea carnea care urma să fie ținută în untură în – desigur – cămară.
Înainte, însă, era episodul cu murăturile. Gogonele, varză, castraveți, conopidă, mere, morcovi, ardei la saramură sau în oțet, să meargă cu pomană porcului. În timpul anului aveam grijă de gâște și de găini. Cu găinile era simplu, că aveau grijă de ele singure; gâștele trebuiau scoase la păscut și era nasol, mai ales în vacanță de vară. Dar și ce ouă și ce friptură ieșea… La cămară se mai punea și brânză. În saramură sau frământată.
Dimineața, la micul dejun, cam ăsta era meniul: ceai dulce de tei cu brânză în saramură și cu zacuscă. Untul era marfă de contrabandă iar pateul nu se găsea nici el. Dacă nu erai mulțumit, erai liber să cauți prin cămară altceva. Dar repede, că se făcea ora 8.00 și se suna de intrare la școală!
