Gânduri și fapte spre revizuire: În urma ,,revoluției socialiste” din decembrie 1989 (după unii considerată o ,,loviluție”, termenul asociind lovitura de stat cu revolta populară dirijată), prima grijă a multora dintre români a fost să se îmbogățească rapid, să se afle în frunte, indiferent prin ce mijloace și pe ce căi. Și nebunia, continuă și astăzi…
Înainte de toate, aș dori să reflectați un pic asupra unui aspect pe care nu-l prea luăm în seamă, sau mai bine spus, pe care îl ocolim deseori, cu indiferență, cu ignoranță: dârza rezistență și nesupunerea românilor care au luptat pentru idealul național al înaintașilor, împotriva tiraniei comuniste, sau a oricărei alte forme de asuprire, de batjocură, de siluire fizică și psihică, oameni ale căror suferințe și umilințe au depășit orice cotă a inimaginabilului.
Mă întreb și vă întreb: oare cât am putea rezista, noi, cei de astăzi, dacă am fi nevoiți să trecem prin infernul închisorilor comuniste, așa cum au pătimit cei peste 2 milioane de români în cele 200 de închisori și lagăre din România și fosta U.R.S.S. în timpul regimului comunist, dintre care 800.000 au murit în iadul temnițelor?
Din păcate, suntem supuși unui bombardament mediatic precum și unor manipulări grosolane dirijate cu dibăcie de cei care sunt în stare să-și vândă sufletul, credința și semenii, pentru doi galbeni și un fotoliu călduț care să le ofere confort și siguranță pentru tot restul vieții…
Se întâmplă prea multe lucruri grave, menite a ne face să uităm trecutul, valorile și pe toți cei care s-au jertfit pentru binele nostru, pentru prosperitatea acestei țări atât de încercată de vicisitudinile istoriei…
Totul este dirijat și bine pus la punct: comunicarea personală a fost înlocuită cu cea virtuală (de aici și soiul acesta de indiferență, de lehamite care ne cuprinde), în așa fel încât să nu găsim elemente comune cu alții atunci când ne afirmăm propriile opinii; impunerea unui program de alienare mintală, unul dintre efectele produse – după cum bine remarca un istoric -, fiind și acela că ,,individul este anulat ca element de autenticitate și înglobat organic în structura statului, școala, manualele, literatura, televiziunea, artele vizuale, constituindu-se în agenți ai nivelării ideologice și comportamentale” și că, ,,statul reflectă gradul de autoritarism de care suferă societatea românească, o mare parte a membrilor săi fiind incapabilă să gândească în afara unor limite impuse direct sau indirect de un șef sau de `Marele Șef` care este Statul”.
Astfel se explică de ce încă mai există post-comuniști, dectractori și delatori, demagogi și oponenți fără de opinie aserviți clientelei politice sau intereselor de grup, mistificatori ai adevărului istoric, persoane fără demnitate, care pentru a-și menține sau consolida o anumită poziție socială sunt în stare de compromisuri rușinoase, de fapte reprobabile. În schimb, dacă unii dintre noi se declară adepți, militanți ai credinței în Hristos și în ideea națională, sunt repede defăimați și catalogați drept naționaliști extremiști, legionari, fără ca cineva să încerce măcar să pătrundă în profunzimea unei gândiri curate, nealterate de o lume tot mai supusă secularizării, uniformizării, globalizării; iar dacă astfel de idei se propagă la scară mai mare, atunci se iau măsuri coercitive, de ștergere, de anulare a tot ceea ce înseamnă și reprezintă valorile, reperele, pentru o societate aflată într-un accelerat declin ideologic și spiritual.
Și atunci, pare firească întrebarea care se leagă de cele de mai sus, precum și de evenimentul ce va avea loc zilele următaore la Târgu-Ocna: merita condamnată și pătată memoria unui erou martir și implicit a majorității luptătorilor anticomuniști care au sfârșit în lagărele și temnițele comuniste prin rușinoasa retragere a titlului de ,,Cetățean de Onoare al orașului Târgu-Ocna” acordată post-mortem lui Valeriu Gafencu?
Prin echidistanța mea, neumbrită de vreun favoritism de partid sau de vreunul material, pot să afirm în cunoștință de cauză, prelevând de toate dovezile puse la dispoziție, că toată această mârșăvie nu este altceva decât o înscenare, o încercare repetată de a lovi în credința și idealurile de libertate, unitate și de dreptate socială ale românilor, printre care mai bântuie și astăzi, fantomele trecutului…
Îmi este greu să revin asupra dezbaterilor și controverselor legate de acest subiect, întrucât el a fost lămurit prin mărturiile și dovezile prezentate de adevărați jurnaliști de investigații, publiciști, foști deținuți politici, preoți, oameni de cultură, încât ar fi nevoie de sute de pagini pentru o demonstarție de altfel, fără echivoc.
Mi-e rușine pentru semenii mei, pentru cei care la îndemnul superiorilor pe linie de partid, susținători feroce ai proaspetei ideologii democratice (cea cu ,,față umană”, care a înlocuit-o cu prea mici diferențe, sau aproape deloc pe cea comunistă), fără a pune în balanță în vreun fel meritele acestui adevărat sfânt al închisorilor, l-au condamnat pentru a doua oară, pentru a mai suferi încă o dată, cel puțin prin cei cărora l-a lăsat ca însemn veșnic demnitatea, cinstea, credința, generozitatea și iubirea de semeni și de Dumnezeu.
Dacă pentru așa ceva, eroul martir al luptei anticomuniste fie că el s-a numit Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Nicolae Steinhardt, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, părintele Gherasim Iscu, Ion Gavrilă Ogoranu, părintele Bartolomeu Anania, Elisabeta Rizea, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pastorul Richard Wurmbrand, părintele Justin Pârvu, părintele Ilie Lăcătușu și mulți alții, trebuie să pătimească și prin cei care le urmează, atunci afirm cu mâna pe inimă, tare și răspicat: mi-e rușine că sunt român!; e la fel de rușinos și pentru autoritățile locale din Târgu-Ocna, care, cu sprijinul unui deputat sau senator al coaliției aflată la putere au dat curs presiunilor Institutului Național pentru Studiul Holocaustului în România ,,Ellie Wiesel” (INSHR-EW), de a retrage în mod abuziv și în totală neconcordanță cu adevărul istoric, cetățenia de onoare conferită post-mortem deținutului politic Valeriu Gafencu, titlu acordat printr-o hotărâre a Consiliului Local Târgu-Ocna ce dateaza din 10 februarie 2009; rușinoasă este și atitudinea sinodalilor din B.O.R., care nu recunosc nici în ceasul de față sfințenia prin jertfa și demnitatea pătimirii în numele credinței și idealurilor neamului românesc a ,,sfinților închisorilor”, în timp ce Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat peste 1.000 de martiri ai lagărelor bolșevice, iar Biserica Catolică din România a canonizat un alt martir român, monseniorul Vladimir Ghika, cel ,,ucis din ură față de credință”, la 16 mai 1954.
Referitor la acest din urmă și trist aspect, regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, un alt erou martir al luptei anticomuniste din România spunea: ,,Oare când va ieși Patriarhia Română de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europă Unită plină de duhul anticristului și va canoniza martirii neamului românesc și ai Bisericii? Biserica Rusă a făcut martiri din toți cei care au fost uciși în închisori, chiar dacă au dus o luptă politică, fiindcă toți au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi, sfinții sunt renegați de Biserică din motive politice și din lașitate duhovnicească. Nu a auzit Sfântul Sinod românesc despre puterea crucii: `Și a făcut din pescari Apostoli și din păgâni mucenici!` Nu a auzit că pocăința și curățirea lăuntrică sunt cea mai sigură poartă de intrare în rai? Nu au auzit că bunul trai este dușmanul lui Hristos în inima ierarhilor, care sacrifică sfinții din închisori în cel mai oribil abator: al uciderii spirituale. Dar dincolo de orbire și dincolo de lașitate, sfinții din închisori veghează peste Biserica Română, peste sinodalii prinși în plasa sclaviei statului ateu și peste neamul românesc, mai reali decât toate treptele ierarhice care neagă sfințenia celor morți în închisori, chiar și peste diocezele în care, prin dispozițiile ierarhului locului, liturghia devine o anexă la pregătirea clerului pentru intrarea în basilica satanei, Uniunea Europeană. Valeriu Gafencu a avut până în clipa morții conștiința vie și sfântă că el moare pentru Hristos: `În primul rând, gândul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit că mor pentru Hristos`. El, nu numai că a avut conștiința morții sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat și cunoașterea deplină a mergerii la Iisus, în clipa morții. Sa ne cutremurăm toți!”. (Va urma)
P.S. (Sursa: ,,ROST online. ro”, ,,Roncea. net”, ,,Război întru Cuvânt”, fotocopii documente originale postate pe site-ul ,,Ziariști Online”, cu sprijinul Asociaţiei ,,Civic Media”, căreia CNSAS i-a pus la dispoziţie pentru studiu dosarele lui Valeriu Gafencu)
ROMULUS DAN BUSNEA
