Până pe la jumătatea anilor ’80, n-aș putea zice că am fost un fan al peștelui. Pe la vârsta de vreo 12 ani, după ce am hăpăit rapid niște pește în ulei dintr-o conservă probabil defectă, mi-a fost atât de rău încât, după ce mi-am revenit, m-ai bine de un an de zile n-am mai pus gura pe pește. De nici un fel. Apoi am avut suficient timp să mă satur (și nu în sensul bun al cuvântului) de pește când mă jucam de-a soldații la Huși, unde din două în două zile primeam drept “gustare” câte o conservă de ceva pește oceanic în sos tomat. Nu cu pâine, ci cu pesmet, căruia îi venise timpul să fie înlocuit în stocurile armatei. Pe vremea studenției, “cea mai mare cantină din Europa” (care acum adăpostește Julius Mall Iași) avea printre delikatesse, cel puțin de trei ori pe săptămână, pește cu orez. Un pește oceanic congelat, adus de flota de pescadoare a Republicii Socialiste România (care RSR?, care flotă?), tăvălit prin ceva făină/mălai/pesmet și apoi prăjit în ulei de rapiță. Alături, un orez amestecat discret cu pietricele de cea mai bună calitate, pe care nu le puteai observa din cauza plevei (oare și orezul are pleavă precum grâul?) de aceeași nuanță.
Întru amintirea acelor vremuri de glorie, iată, din nou, peștele cu orez, reinventat 
Citește continuarea aici.
