Bunica mea paternă (mama lu’ tata adică) avea, ca orice om, niște fixuri în materie de mâncare. Respectiv nu se atingea de carnea de iepure. Până într-o zi când, în vizită la niște rude fiind, am fost serviți cu o minunată tocăniță de iepure de casă. Știind despre obiceiurile culinare ale bunicii, gazda ne-a precizat că este tocăniță de pui. Bunica a mâncat, a lăudat-o și abia după ce i s-a spus ce a avut cu adevărat în farfurie i s-a făcut rău. În tinerețea mea, prin anii ’80, când nu prea se găsea carne decât cu “pile”, Agricola Bacău mai scotea la vânzare carcase de iepure. Le pregăteam întregi, la tavă în cuptor, cu diverse legume. Un astfel de iepure cu legume sătura patru adulți și doi copii (mici, ce-i drept). În amintirea acelor vremuri am încropit ceva asemănător, cu mai puțină carne, cât să ajungă pentru două persoane.
Friptură de iepure la tavă
