,,Cea mai mare suferință a vremurilor noastre e că așa de mulți oameni trebuie să sufere fără a fi iubiți niciodată”. Prințesa Diana
31 august 1997 – 31 august 2013… Au trecut 16 ani de la acea fatidică zi, care a însemnat o mare pierdere pentru toți cei care au îndrăgit-o, au respectat-o, au adulat-o și au considerat-o un model pentru o umanitate tot mai pierdută în hățișurile cruntei și nemiloasei realități, a globalizării galopante ce a pus baricade în calea comunicării și prieteniei: Prințesa Diana, ,,Prințesa inimilor”, așa cum frumos i s-a spus întru veșnicia spiritului său ales, ca răsplată pentru generozitatea sa și a actelor sale de caritate, pentru îndrăzneala de a spera și de a lupta pentru o lume mai bună, pentru frumusețea sufletului și chipului său plin de seninătate…
Nu degeaba, în 2002, Diana, Prințesă de Wales și prima soție a prințului Charles, moştenitorul tronului Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, a ocupat locul al III-lea în sondajul opiniei publice ,,100 dintre cei mai mari britanici”, înaintea reginei Regina Elisabeta a II-a şi a altor monarhi britanici.
Chiar si după divorț, Diana a patronat peste 100 de instituții sociale și organizații de caritate, fiind aleasă în aprilie 1987, una dintre primele celebrităţi marcante care a fost fotografiată atingând o persoană infectată cu HIV în sediul organizaţiei ,,Lanţul speranţei”. Contribuţia ei la schimbarea opiniei publice în privinţa bolnavilor de SIDA a fost remarcată de președintele american Bill Clinton, care la o conferință organizată în memoria Prințesei Diana, spunea:
,,În 1987, când atât de mulţi încă mai credeau că SIDA se poate transmite prin atingere, Prinţesa Diana a şezut pe patul unui bolnav de SIDA şi l-a ţinut de mână. Ea a arătat lumii întregi că bolnavii de SIDA nu merită izolare, ci compasiune şi bunătate. Lucrul acesta a ajutat la schimbarea opiniei întregii lumi şi le-a adus speranţe bolnavilor de SIDA”. Diana, președintă a spitalelor de copii Great Ormond Street și The Royal Marsden Hospital, deținătoare a mai multor titluri, printre care și cel de de Cetățean de Onoare în Northampton (1989), a fost distinsă și cu ,,Premiul pentru Umanitate”, ca o recompensă pentru susținerea cu multă îndârjire a a Campaniei Internaţionale pentru Interzicerea Minelor Terestre, campanie care a câştigat premiul Nobel pentru Pace în 1997.
O viață și un destin curmate timpuriu de un tragic accident de mașină petrecut în condiții mai mult sau mai puțins suspecte, pe când se afla la Paris cu iubitul ei, Dodi Al-Fayed. Aspecte mai mediatizate decât însăși persoana ei… Însă înainte de toate, Lady Di a însemnat pentru cei mulți un model de viață, un ideal, un simbol, impresionând prin simplitate, modestie, bun simţ şi bun gust, rafinament și eleganța în ținută și atitudine, calități etalate atât în calitate de soție cât și de mamă. A învățat să parcurgă o căsnicie cu stoicism, punctată în mai multe rânduri de lipsa de afecțiune și trădarea unui soț provenit din familia regală, ceea ce n-a înfrânt-o, în ciuda tradițiilor și regulilor neândurătoare impuse de înalta societate. Și totuși, fiecare gest pe care l-a făcut, toate hotărârile de care nu s-a temut, ca și energia, priceperea și diplomația de care a dat dovadă în rezolvarea atâtor cazuri disperate, atâtor acte caritabile, i-au dezmințit aparențele de fragilitate, de slăbiciune, pentru că tot ceea ce a întărit-o, a fost iubirea față de semeni, speranța de mai bine pentru o lume aflată în suferință… Fără a-și neglija nicicând copiii, a renunțat într-un final la o viață austeră, fără farmec, plină de convenționalism; un gest rebel, curajos și admirat de către cei ce au înțeles că își făcuse pe deplin datoria de mamă și soție; pentru că nu mai suporta presiunea paparazzilor și a membrilor familiei deveniți sâcâitori și nedrepți cu ea, mult prea fragilă pentru o lume haină și urâțită, departe de nădejdile și aspirațiile ei; a trăit o prea frumoasă poveste de dragoste încheiată tragic…
Lady Di nu a vrut niciodată să dovedească ceva anume, nu a vrut să fie neapărat un exemplu, dar a fost… Într-o lume mult prea retrasă și mai indiferentă, mult prea dură, ,,prințesa inimilor” a fost o pată de lumină, o flacără nestinsă, a clădit speranțe pentru cei loviți de un destin necruțător, a ajutat în permanență, prin toate mijloacele, la eradicarea unor grave boli, a militat pentru pacea planetară, iar prezența ei în diverse colțuri ale lumii, a atras atenția asupra foametei și condițiilor mizere în care trăiesc populațiile multor țări de pe mapamond.
A fost calomniată peste limita responsabilității, dar n-a cedat, n-a disperat; a găsit mereu puterea de a o lua de la capăt, de a ignora răutatea celorlalți. În lacrimile care i se simțeau de multe ori în voce, în duioșia care răzbătea din firea sa plăpândă, se ascundea o adolescentă, o răzvrătită, un spirit liber. ,,Viața prințesei Diana a fost adeseori afectată de tragedie, dar ea a știut să și-o umple cu veselie. Toți o iubeau considerând-o o prințesă a inimilor. Ea era o prințesă a inimilor și așa va rămâne veșnic în amintirea noastră” au fost cuvintele fostului premier britanic Tony Blair, rostite cu prilejul unui discurs comemorativ.
Să nu fim triști că nu mai e, ci să fim recunoscători că a fost…
O lumânare în bătaia vântului… Care nu s-a stins și nu se va stinge nicicând…
Rommulus Dan Busnea
