Motto: ,,O lume fără rădăcini este o lume fără morală”.
(Zoe Dumitrescu – Buşulenga)
Realitatea în care trăim, este una mult prea crudă şi neiertătoare cu cei care nu reuşesc să se adaptează cerinţelor ei; ea este cel puţin în ziua de azi, una dirijată, cu scopul de a transforma conştiinţa- nucleul şi sanctuarul cel mai tainic al omului- într-o structură robotică, eliminându-i-se treptat trăirile, sentimentele, sufletul, credinţa.
Omul a devenit dependent de obiecte, de mărfuri, de latura materială a vieţii, cultura consumistă plasându-l în exterioritatea conştiinţei sale morale, acolo unde ideea de fericire are la bază cultul plăcerii, divertismentul prin consum, sinele absolut.
Asistăm astfel, la o criză a spiritului şi conştiinţei în societatea contemporană, unde interesele economice, financiare, politice şi sociale, sunt cele mai legitime priorităţi ale omului, cele care susţin bunăstarea individuală ca pe un ţel suprem al omului, distrugând însă în cele din urmă, tot ceea ce ar putea conduce la împlinirea destinului său, la regăsirea sanctuarului intim al spiritului, la reintrarea în sine, la apropierea de Dumnezeu şi de semeni.
Şi atunci, pentru mulţi dintre noi care conştientizează pericolul dezumanizării, al transformării noastre în nişte sclavi fără suflet, prezenţa şi învăţăturile marilor gânditori şi cărturari creştini, devine imperios necesară. Acesta a fost şi motivul pentru care am considerat să readuc în actualitate, personalitatea de excepţie a celei care a fost un profesor universitar de excepţie, eminescolog de prestigiu internaţional, intelectual de recunoaştere academică, cea care, în ultimii săi ani de viaţă, dezgustată de zgomotul şi furia unei lumi tot mai urâţită şi mai ciopârţită de răul care a pătruns-o, a făcut un pas spre Dumnezeu, călugărindu-se. Este vorba, după cum cred că v-aţi dat seama, de Maica Benedicta- numele monahal al acad. prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu – Buşulenga, care ar fi împlinit în acest an, venerabila vârstă de 93 de ani (20 august 1920 – 5 mai 2006; a fost tunsă monahist de către părintele Iustin Pârvu de la mănăstirea ,,Petru Vodă” şi a fost înmormântată la Putna lui Ştefan cel Mare, în prezenţa Î. P. S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor). Educaţia umanistă, din care răzbătea un conservatorism tipic mediului academic, dar şi afinitatea pentru credinţă şi pentru marile valori ale culturii naţionale şi universale, au fost dominantele care au caracterizat şi susţinut opera doamnei Bușulenga şi a maicii Benedicta de mai târziu, nume ales pentru cinstirea şi amintirea veşnică a celei care a fost Maica Benedicta Braga, una dintre cele mai distinse monahii de la Mănăstirea Văratec, de care a legat-o o aleasă prietenie.
Maica Benedicta Braga (1919 – 2005), deţinătoare a două titluri universitare şi specialistă în muzică psaltică, a fost o călugăriţă româncă din Basarabia şi misionară ortodoxă în Statele Unite ale Americii, soră cu părintele arhimandrit Roman Braga, de asemenea misionar ortodox în America. Revenind la doamna Buşulenga, umanistul de înaltă ţinută spirituală şi morală, îmi revin în memorie, aproape obsedant – dacă mă raportez la cele pe care le trăim astăzi – cuvintele sale pline de înţelepciune şi credinţă, dar şi de avertizare faţă de o lume secularizată, amnezică şi indiferentă, o lume care s-a înconjurat de alte valori şi care tinde să ne îndepărteze de adevăratele repere şi modele, de credinţă, de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru:
,, Dacă ar înceta vrajba, ura între oameni, ar fi posibil ca ţara aceasta să găsească drumul cel bun. Dar acum se ciocnesc oamenii şi mai vizibil decât înainte. Pe vremea mea, se turna pe ascuns. Acum toţi se toarnă, se lovesc, se urăsc, se insultă pe faţă. Dacă asculţi oamenii politici vorbind între ei, îţi vine să fugi! Aşa încât, atâta vreme cât nu vor conteni vrajba, ura dintre oameni, cât încă mai există ţelul material, averea, puterea care dă naştere la asemenea reacţii, totul va fi groaznic. Doar Dumnezeu ştie ce va urma! Şi Papa, când a venit, a spus: ’România este grădina Maicii Domnului!’ Vorba aceasta o ştiam şi eu, demult, se spunea între monahi aşa ceva, şi realizez că doar o minune ne mai poate salva. Căci ce la oameni nu este cu putinţă, este cu putinţă la Dumnezeu! Şi atunci minunea este posibilă oricând, iar nădejdea trebuie să ne fie ancoră, aşa cum spunea Sfântul Pavel. Iar cei ce rabdă până la sfârşit vor fi fericiţi şi mântuiţi!”
Această femeie, unică în galeria marilor academicieni români prin atitudinea, curajul, moralitatea şi spiritualitatea sa, asumându-şi pe deplin riscurile epocii comuniste în care a trăit cea mai mare perioadă a vieţii sale, a introdus în bibliografia studenţilor săi de la Filologie, cea mai importantă carte a umanităţii, Biblia. Sfidând restricţiile impuse de regimul comunist culturii române, a predat întotdeauna de la catedră năzuinţele şi marile opere ale celor care se identificau cu naţionalismul românesc. A recunoscut că a crezut sincer în politica lui Ceauşescu, prin prisma deschiderii politice şi culturale din perioada 1965 – 1972, cu toate că, a fost ,,unsă” membră a P.C.R. fără să fie întrebată, într-un moment în care oamenii mai destupaţi la minte din conducerea statului, au intenţionat să aibă şi intelectuali de elită în partid. Deşi acest aspect nu poate umbri cu nimic activitatea sa de cadru didactic, personalitatea sa de excepţie, după ,,loviluţia” (termen care desemnează combinaţia dintre o lovitură de stat şi o revoluţie spontană) din decembrie 1989, s-au găsit câţiva ,,elitişti”, care au făcut din acest episod al vieţii doamnei Buşulenga, o temă de contestare, de critică vehementă, care i-au pricinuit o adâncă rană sufletească.
,,Eu nu m-am lăudat niciodată cu meritele mele şi nici nu mă scuz pentru ceea ce se presupune a fi compromisurile mele”, a fost singura replică pe care academicianul a adus-o acelor atacuri. Aflată în ultimii ani ai vieţii la mănăstirea Văratec, Maica Benedicta (doamna Buşulenga), era frecvent vizitată nu numai de profesori universitari şi personalităţi ale culturii, dar şi de foarte mulţi oameni care doreau să-şi găsească calea, să înţeleagă sensurile vieţii. O întrebau studenţii: ,,Cum să rezistăm doamna Buşulenga? Cum să nu cădem în ispite?” Iar doamna le-a răspuns: ,,Copii, faceţi-vă o platoşă! Eu nu vă pot spune mare lucru, pentru că fiecare om are destinul lui şi are un raport al lui interior cu propriul lui destin. Constituiţi-vă o platoşă a voastră şi aceasta să fie o platoşă a seninătăţii, a dragostei pentru toată creaţia, pentru tot ceea ce se află sub soare. Să vă fie gândul pe Verticală. De multe ori am spus să nu uitaţi că există Verticală. Pentru că dacă uităm Verticala, că există Dumnezeu, suntem terminaţi, şi sub raport spiritual, dar şi omenesc propriu-zis. În această platoşă, rugăciunea să vă fie foarte bine fixată, pentru că e nevoie de ea în momentele grele”.
Să avem aşadar, mereu în gând şi să purtăm mereu în suflete, cuvintele ei pline de înţelepciune, de harul credinţei şi a iubirii faţă de semeni: ,,În orice zi, oricând să ne dăruiască Dumnezeu măcar puterea iertării şi a iubirii dintre noi. Cât de cât. Numai aşa va putea înceta această atmosferă de nelinişte, de zavistie, de vrajbă dintre noi. Numai cu dragoste. Şi cu iertare. N-avem altcum. Şi numai aşa putem îmblânzi pe Dumnezeu”.
Alte fragmente di cartea citată, demne de reținut:
,,Biserica noastră nu a fost o biserică militantă, ci o Biserică rugătoare. Monahismul nostru, pe care toți românii ar trebui să-l cunoască, pentru că ar fi, mi se pare mie, unul din leacurile posibile pentru tensiunea și crisparea în care trăim, monahismul și chinoviile au fost niște lăcașuri de rugăciune caldă pentru oameni, pentru țară, pentru creație”.
,,Una dintre durerile mele este și lipsa de iubire cu care ne întâlnim în Occident”.
,,Azi, pentru mine personal, pentru cei din generația mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranță pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. Ce se întâmplă pe planetă nu-ți dă senzația unei liniștiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbușirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că vine mai degrabă Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-și revină din această clipă de orbire, care cam durează”.
,,De la Freud încoace s-a produs o mutație: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristețea cea mai mare”.
,,Cum reacționăm acum, când se taie toate rădăcinile, când se taie trecutul, când spunem că nu mai există trecut? De ce nu mai există trecut? De fapt oamenii nu se referă numai la trecutul istoric, ei neagă pe Dumnezeu. Pentru ei există doar prezent. Atât. Doar plăcerile. Crase. Cât despre viitor, nici el nu interesează, doar prezentul. Vă dați seama ce despuiere este aceasta, din punct de vedere spiritual, și nu numai? Noi românii, oare nu putem învia? Oare nu ne putem trezi? Oare trebuie să acceptam dezrădăcinările acestea?
Noi, ca și creștini, putem să acceptăm, așa, să vedem cum copiii noștri vor intra de mici în desfrâu? Ce se aude cu familia, vom mai avea familie oare, nucleul societății? Dacă se termină familia, ce am făcut? Se termină nea¬mul”.
„Ceea ce lipsește sunt modelele. Și din cauza aceasta tinerii nu știu cum să se comporte, cum să trăiască. Dar și părinții sunt de vină. Ei aplaudă pornirile copiilor lor. S-a distrus și satul, care era matricea spiritualiății nea¬mului. La noi, majoritatea oamenilor mari au ieșit de la țară; începând cu Brâncuși, Enescu, Pârvan, Simion Mehedinți. Am desființat satul, am desființat și familia și credința. Și atunci, ce facem, cum ieșim din această încurcătură îngrozitoare pe care noi înșine ne-am făcut-o și am acceptat-o ca atare? Nu se poate ca Dumnezeu să nu ne pedepsească. Am impresia că ne lasă din mâini, că prea s-a înmulțit fărădelegea. Credem că Domnul ne poate ierta și ne-ar accepta mai departe dacă ne îndrepăm, dacă înviem și noi”.
Zoe Dumitrescu – Buşulenga (Maica Benedicta), continuă să fie pentru mulţi dintre noi, poate cel mai bun exemplu de umanism european îmbogăţit spiritual printr-o vocaţie religioasă desprinsă din creaţia divină…
Cu plecăciune și veșnică aducere aminte, la șapte ani de la trecerea la cele veșnice a celei care a fost marele umanist și om de spirit, Zoe Dumitrescu – Bușulenga…
(Sursa: Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu – Buşulenga) – ,,Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos”, București, Editura ,,Oferta”, 2007, volum postum)
Romulus Dan Busnea
