Moineșteanul Tristan Tzara*, rămâne prin opera sa, atât de profundă, diversă și originală, una dintre cele mai prolifice figuri ale modernismului literar și artistic, al cărui spirit rămas viu, în mișcare, veghează și astăzi asupra unei lumi aflată într-o permanentă schimbare.
Am evocat într-un număr anterior personalitatea lui Tristan Tzara, acest revoluționar al artelor moderne, și am prezentat câteva dintre manifestările care îi sunt dedicate atât în țară cât și în străinătate.
Un eveniment de marcă, devenit deja tradițional, va avea loc la Moinești, între 14 – 16 aprilie, în organizarea Primăriei Moinești și Asociației Cultural-Literare ,,Tristan Tzara” Moinești. Este vorba de ,,Simpozionul Internațional `Tristan Tzara si Cultura Dada`, ediția a V-a. Centenarul Dada și 120 de ani de la nașterea lui Tristan Tzara”, manifestare care se va desfășura după următorul program:
Joi, 14 aprilie
* Biblioteca Municipală
Ora 13.00 – Vernisajul expoziției ,,DADA LAND”. Expune artistul plastic Dragoș Pătrașcu, Iași
* Hol Sala de Festivități
Ora 13.40 – Vernisajul expoziției ,,CORPURI DADA”. Expune artistul plastic Ion Burlacu, Bacău
* Sala de Festivități
Ora 14.00 – Work Shop ,,IN THE SPOT” – liceeni din județul Bacău dezbat despre creativitate, interpretare (nu numai actoricească); Happening și spectacol de mişcare expresivă – Concept: Ecaterina Lupu
Ora 16.00 – Recital: ,,AVENTURILE ÎMBLÂNZITORULUI DE HERGHELII DADA” susţinut de actorii Constanţa Zmeu şi Geo Popa; ,,VALORI ALE AVANGARDEI CLASICE” – prelegere susţinută de scriitorul și publicistul Florin Iaru (Bucureşti); ,,DAD A” – prelegere susținută de scriitorul și publicistul Iulian Tănase; ,,TRISTAN TZARA” – prelegere susţinută de prof. Vasile Robciuc, președintele As. Cultural Literare ,,Tristan Tzara”, Moinești; Mini spectacol susținut de elevii și profesorii Școlii ,,Tristan Tzara”
Ora 18.00 – Recital: ,,CĂLDURĂ MARE, MON CHER VIŞNIEC, DADA”. Îşi dau concursul actorii Teatrului Municipal ,,Bacovia”: Firuța Apetrei, Florina Găzdaru, Daniela Vrânceanu
Vineri, 15 aprilie
* Galeriile de Artă ,,Geneza”
Ora 13.00 – Vernisajul expoziției „DADA CHARACTERS”. Expun artiști plastici din Bacău şi Iași: Ilie Boca, Dionis Pușcuță, Manuell Mănăstireanu, Felix Aftene, Bogdan Teodorescu, Mariana Popa, Carmen Poenaru, Sorin Purcaru, Ion Mihalache, Dumitru Macovei, Ovidiu Marciuc, Ovidiu Ungureanu, Cristian Diaconescu, Florin Petrachi și colecționari privați din Bacău (documente, fotografii, cărți și publicații DADA, tablouri avangardiste, Marcel Iancu, Harry Guttman și alții)
* Sala de Festivități
Ora 16.00 – ,,DE LA O PALMĂ DATĂ GUSTULUI PUBLIC – LA DEPARAZITAREA CREIERILOR” – prelegere susţinută de poetul Leo Butnaru (Chişinău); Elevii Școlii „George Enescu” – prof. dr. Alina Pistol; ,,HOŢIA DE CUVINTE” – prelegere susţinută de scriitorul Val Mănescu; ,,DADA & GAGA. Avataruri postbelice ale avangardei” – prelegere susţinută de lect. univ. dr. Adrian Jicu (Bacău); ,,GÎRCENI – TOPOS CULTURAL” – prelegere susţinută de conf. univ. dr. Ioan Dănilă
Ora 18.00 – Premieră teatrală: ,,CABARET DADA” de Matei Vișniec, cu participarea tinerilor actori de la Liceul „Spiru Haret” Moinești, în colaborare cu actori ai Teatrului Municipal ,,Bacovia” Bacău; Spectacol de teatru-dans ,,AMUZANTA MAŞINĂ DIALECTICĂ A UNEI CÂNTĂREŢE FĂRĂ PĂR”, prezentat de trupa „In the Spot”
Sâmbătă, 16 aprilie
* Școala Gimnazială ,,Tristan Tzara”
Ora 16.00 – Dezvelire bust Tristan Tzara (autor sculptor Mihai Bejenaru). Intrare curtea interioară Școala Gimnazială ,,Tristan Tzara”, cartier Lucăcești
* Galeriile de Artă ,,AVA”
Ora 17.00 – Vernisajul expoziţiei colective ,,TRIBUT TRISTAN TZARA”: Mircea Bujor, Viorel Cojan, Ion Văsâi si copiii DADA – Sediul Clubului Elevilor, cartier Lucăcești
* Sala de Festivități
Ora 18.00 – ,,BILLION STAR HOTEL” – film artistic în manieră DADA, regia Alecs Năstoiu – în prezența echipei de realizatori; Recital Vali Sir Blues & Co
*Despre viața și opera lui Tristan Tzara s-au scris și se vor scrie multe. Într-un număr anterior am evocat personalitatea poetului moineștean, iar astăzi vă voi prezenta frânturi din interviuri și relatări din presa vremii, despre ceea ce a însemnat în cultura lumii fenomenul DaDa și Tristan Tzara.
Iată ce spunea François Buot în cuvântul-înainte din volumul ,,TRISTAN TZARA – Omul care a pus la cale revoluţia Dada”, o lucrare de referință, în care biograful îl urmărește pe Tzara până în ziua morții (24 decembrie 1963), punându-i cititorului la dispoziție o multitudine de secvențe cronologice, bazate pe importante și inedite mărturii şi documente:
,, Această carte răspunde unei spaime împărtăşite de mai multe generaţii. Cum să fii demn de omul care ai fost la douăzeci de ani? Cum să nu te transformi în `cîinele de pază` al ordinii sociale cînd ai fost un revoltat în tinereţe?
Am păstrat cîteva amintiri precise despre Tzara: incandescentele manifeste Dada azvîrlite în obrazul unei lumi în ruină, tînărul prins în vîltoarea anilor nebuni, teoreticianul suprarealismului victorios şi antifascistul de la tribunele manifestaţiilor dintre cele două războaie.
Nu pot să uit înfăţişarea uluitoare a lui Tzara. Bărbatul cu monoclu şi costum de culoare închisă se remarca, de altfel, în tablourile şi fotografiile din epocă. Eleganţa lui `fin de siècle`, expresia prin care el respingea integral lumea aşa cum era ea îl plasau în cercul foarte limitat al adevăraţilor dandy. Seriozitatea şi aspectul intransigent al personajului confirmă ideea. Era mic de statură – un lucru de care se folosea pentru a se distanţa de ceilalţi. Tzara nu era niciodată acolo unde te-ai fi aşteptat să-l vezi – era întotdeauna singur, undeva la margine. În celebrul tablou al lui Max Ernst, `La întîlnirea prietenilor`, el traversează pînza dansînd, în timp ce complicii săi Dada sînt imobili. Într-un clişeu de la un miting antifascist din anii ’30, nu era la tribună, ci alături. Se arăta, maliţios, doar atît cît să nu treacă neobservat. Era un seducător şi asta se vede. Cînd o prietenă de-a lui, Thora Dardel, l-a fotografiat pe la mijlocul anilor ’20 în camera lui din Montparnasse, Tzara a pozat de-a dreptul, înconjurat de reviste Dada. În faţa obiectivului lui Man Ray, săruta teatral mîinile muzelor avangardei pariziene.
Tzara era şi un om grăbit, ambiţios, cu gusturi eclectice. Purta la costumul lui negru o eşarfă în culori `simultane` semnată Sonia Delaunay, făcînd astfel cu ochiul modernităţii. Cîţiva ani mai tîrziu, a acceptat cu bucurie pozele de grup, atît de dragi suprarealiştilor. Sigur de el, surîzător, se arată fericit că participă la această aventură colectivă. Dar şi-a păstrat mereu libertatea. Iar cînd a venit bătrîneţea, luîndu-i monoclul, nu a lăsat, în schimb, urme prea adînci. Îmi amintesc de ultima fotografie făcută în apartamentul lui, la sfîrşitul anilor ’50: costum sobru, surîs discret, farmecul lui dintotdeauna.
O sumă de portrete ale unui om cu mai multe vieţi…
Tzara e însă de multă vreme în purgatoriu. Biografiile tovarăşilor săi de drum se înmulţesc, în timp ce el pare definitiv aşezat pe raftul dadaismului în numeroasele antologii tematice care apar. În rest, mai nimic… Tzara este unul dintre marii indezirabili. Dar vremurile se schimbă, iar lumea de azi îmi pare mai deschisă, mai aptă să redescopere vocea acestui `barbar, autor al propriului stil`, cum l-a numit prietenul său Richard Huelsenbeck. Revolta intransigentă nu ne mai face să surîdem, iar tineretul reacţionează adesea la nedreptatea lumii înconjurătoare.
În această lume în schimbare, merită să recitim apelurile incendiare ale tinerilor dadaişti. Să retrăim nopţile înfierbîntate ale Cabaretului Voltaire, unde a început totul. Să redescoperim lirismul sumbru al acestui `om aproximativ`. Să încercăm să înţelegem bătăliile dintre cele două războaie mondiale şi îndoielile războiului rece. Desigur, Tzara nu a fost scutit de contradicţii şi rătăciri, dar omul matur a rămas fidel tinereţii sale rebele.
Cartea aceasta spune povestea unui tînăr român născut odată cu secolul care cerea ca totul să fie regîndit de la zero. Un fel de curăţenie generală, pe care Tzara voia s-o împingă pînă la ultimele consecinţe. Şi, cum orice revoltă sfîrşeşte prin a se recupera pe ea însăşi, el a trebuit să reziste în felul său, solitar”.
Interviul acordat prietenului său Ilarie Voronca și publicat, în franceză, în numărul 12, din aprilie 1927, al cunoscutei reviste de avangardă ,,Integral” (titlul original al articolului, în română, ar suna cam așa: ,,Mergeți la pas. Tristan Tzara discută cu Integral”):
,,Vila în construcție pe un cer care se dilată. Montmartre foarte aproape, cu o voce distinctă în moliciunea aerului. Calea Juno, ca un șorț, se umflă în bătaia vântului și pasul suge – ce bomboana de mentă! – sânul acestei dimineți. Coborâm, Fondane și cu mine, câteva trepte, urcăm altele. Obrazul lui Tzara, îmi zice Fondane, e plin de o căldură rece, între el și tine circulă curenți golf-streams, mâncând din turmele iceberg-urilor.
Nu uita, dragul meu Fondane, nu uita surâsul lui Tzara, acest nimb, acest saxofon, surâsul-evadare. Asta să fie cheia ce poate deschide sertarul ierburilor, semaforul care întrerupe mersul trenurilor, al sentimentelor, `Steaua Pâlpâitoare a Degetului tău, Tzara`. Lumea reinventată urmează liniile mâinii sale, un cuvânt ca un salt periculos și ce puncte cardinale ochii.
Iată-ne în marele atelier de pictură, statuile și măștile negre anunță în liniștea magică apropierea profetului poet în halat de casă, vocile într-o cameră vecină se deplasează ca dulapuri din stejar (bătrâni). Cărți, lucrări de Picasso din prima perioadă (a avut și altele?), un Picabia cu linii metalice. JUAN MIRO, MAX ERNST. Alte case se înalță în curte, acoperișurile se caută, în curând un sărut va cuprinde ferestrele, camerele, imperceptibilul ne traversează ca o aripă. Respirația se oprește. Și brusc, Tzara. Iată-l oferindu-ne țigări cu unghiile îngălbenite. Cum venise acolo? Nu l-am văzut coborând scara. Privesc cu neliniște pereții. Firește, TZARA, o garoafă la butoniera fotoliului. Dar memoria devine stilou, coperta creierului se deschide.
Tristan Tzara: Vrei să știi, Domnule Voronca, de ce nu mă mai manifest public? De ce m-am închis în solitudinea arterelor mele, de ce nu mai boxez în stradă, de ce nu mai sparg geamurile acestei publicități mediocre? Să ne întoarcem puțin în timp, vrei? Ia o țigară.
În 1908, revista `Literatura` publica, sub semnătura mea, o scrisoare deschisă adresată lui Jacques Riviere, scrisoare care i-a inspirat pe Aragon, Breton și Soupault. Subiectul acestei faimoase anchete: `De ce scrieți?`. Polemicile pe care le-a suscitat au clarificat granițele câmpurilor de bătaie și au fost bogate în descoperiri: era pentru prima dată când o problemă de conștiință se punea deschis creierelor adormite de trista muncă a scrisului.
Ziceam în această scrisoare: `Scriu pentru a descoperi oameni`. Și, într-adevăr, am descoperit oameni, dar care m-au dezamăgit într-atât, încât această rațiune a dispărut în întregime, ca bruma, din cadrul vizual, din preocupările mele. Faptul însuși că obiectul decepției mele este și astăzi de o manieră pe care o cred relativ cea mai demnă de atenție, nu face decât să crească tristețea mea. Mi-am dat seama, în sfârșit, că ceilalți scriau dacă nu pentru a urca, socialemente vorbind, cel puțin pentru a-și face un depozit în banca relațiilor lor, care într-o zi le va deschide ușile unei Academii de care prea puțin mi-a păsat. Continui să scriu pentru mine, chiar pentru moment și, negăsind alți oameni, mă caut mereu.
Vrei să-ți vorbesc de Dada. Ascultă-mă bine. Contrar zvonurilor false răspândite, conform cărora Dada ar fi murit prin demisia câtorva indivizi, eu însumi sunt cel care a ucis Dada, în mod voluntar, pentru că am considerat că o stare de libertate individuală devenise în cele din urmă o stare colectivă și că diverșii `președinți` începeau să simtă și să gândească la fel.
Or, nimic nu-mi este mai antipatic decât lenea cerebrală care anihilează mișcările individuale fiind aproape de nebunie și contrar interesului general. Același lucru îl reproșez astăzi suprarealismului. Urmașii de care n-am putea să ne lipsim sunt în linia întâi. Mediocritatea a nivelat totul, marasmul și prostia își țin picioarele în rahatul de care încă n-au știut să se debaraseze. O stare de disimulare ipocrită a gândirii dă în exterior o impresie de disciplină și unanimitate, acolo unde nu există decât sărăcie sau refulare.
Ilarie Voronca: Vezi în asta o ieșire, o coardă de salvare?
Tristan Tzara: Consider că poezia este singura stare de adevăr imediat. Proza, dimpotrivă, este prototipul compromisului față de logică și materie. Recunoașterea materialismului istoriei, exprimarea lui în fraze clare, chiar într-un scop revoluționar, nu poate fi decât profesiunea de credință a unui politician abil: un act de trădare față de ,,Revoluția perpetuă”, revoluția spiritului, singura pe care o preconizez, singura pentru care aș fi capabil să-mi dau pielea, pentru că nu exclude `Sfințenia eului meu` pentru că este Revoluția mea și pentru a cărei realizare n-aș avea nevoie s-o murdăresc printr-o mentalitate lamentabilă și o meschinărie de negustor de tablouri.
Cuceririle libertății individuale au fost plătite cu atâtea suferințe, cu prețul atâtor renunțări și curaj încât abilele aderări la ideea marxistă a acestor bucuroși renegați ai gândirii individualiste nu pot să le numesc decât frivole și oportuniste.
Comunismul e o nouă burghezie, plecată de la zero. Revoluția comunistă e o formă burgheză a revoluției. Ea nu este o stare de spirit, ci o `Regretabilă necesitate`. După ea reîncepe ordinea. Și ce ordine! Birocrație, ierarhie, Camera deputaților, Academia franceză.
Ilarie Voronca: Este suprarealismul o finalitate a mișcării Dada?
Tristan Tzara: E, poate, în ordinea cronologică, dar nu poate fi o finalitate „fidelă” a mișcării Dada, a cărei linie de conduită (nu recunosc niciuna) era sinceritatea până la anarhie. Suprarealiștii mă fac să-mi doresc să le explic burghezilor Rimbaud&Lautreamont, și, prin asta, chiar să-i popularizez, așa cum, în filmul `Caligari`, se arătau sub acoperirea nebuniei anumite decoruri expresioniste, pur exterioare, care n-au nimic de-a face cu spiritul acestei arte. De altfel, pe bună dreptate, fac toate aceste mici manipulări pentru `Literatura` deoarece dușmanul lor cel mai mare, Cocteau însuși, după dezgustătoarea sa aderare la partidul catolic, putea să aibă în vedere o reconciliere cu suprarealiștii. Dar epoca acelor curve bătrâne precum Cocteau începe din fericire să miroasă prea urât, pentru ca noi victime să nu-și dea seama de asta.
Vocea lui TRISTAN TZARA e mai mult decât actuală. Cuvintele sale sunt pline de tăceri, de vânt, de maree. Privirea sa, un lăcaș din fundul căruia ursul imaginii, al ideii, alunecă ușor. Tristan Tzara tocmai a terminat un mare poem: ,,Omul aproximativ”. Să fie el? Plecăm. De pe terasa surâsului său, Tristan Tzara scutură o batistă de nori”.
Un text despre dadaism semnat de Tristan Tzara:
,,Dadaismul e un simptom caracteristic dezordonatei lumi moderne, inspirat de haosul și colapsul european din timpul războiului. Pentru intelectualii exilați în Elveția, umanitatea părea să fi înnebunit: toată ordinea s-a năruit, toate valorile au fost răsturnate. În spiritul mișcării, dadaiștii s-au pus pe glume grosolane, au organizat întruniri bolnav de elaborate și au redactat, ca nimeni alții, manifeste brici, ce parodizau, în violența și absurditatea lor, absurditatea și violența lumii în care trăiau.
Printre exponenții germani ai mișcării, însă, dadaismul a avut un gust mult mai amar și, chestiuni legate de societate și politică, avea chiar un aer revoluționar. Dadaiștii francezi erau, în schimb, mult mai tineri și se desfătau ca într-un carnaval al nonsensului. Pe măsură ce acordau importanță mișcării, o îndreptau împotriva artei.
Datoria dadaistă
La începutul anului 1920, m-am întors la Paris extrem de bucuros că îmi pot revedea prietenii. Alături de Aragon, Breton, Dermee, Eluard, Ribemont-Dessaignes, Picabia, Peret, Soupault, Rigaut, Marguerite, Buffet și alții, am luat parte la demonstrații care au stârnit furia parizienilor.
Debutul Dadaismului la Paris a avut loc pe 23 ianuarie 1920, la un matineu organizat de revista dadaistă `Litérature`. Louis Aragon, un tânăr suplu, cu trăsături feminine, A. Breton, ale cărui gesturi trădau parcă stigmatele unor sectanți religioși, G. Ribemont-Dessaignes, a cărui simplă prezență îi eclipsa până și pe cei mai înfierbântați acuzatori ai umanității, Philippe Soupault, a cărui ușurință de a se exprima năștea imagini bizare, și Picabia, cel aflat sub atâtea influențe, în special sub cea a lucidei și sclipitoarei minți a lui Marcel Duchamp, care a expus o serie de picturi, una dintre ele fiind desenată cu creta pe o tablă și apoi ștearsă imediat, adică un desen care a trăit doar două ore.
În ce mă privește, am citit un articol cu titlul `DADA`, în timp ce o sonerie electrică suna atât de tare, încât nimeni nu putea auzi ce spuneam. Scenă primită foarte prost de public, care, exasperat, a început să strige: `Ajunge! Ajunge!` M-am străduit să dau o interpretare futuristică actului, dar singurele lucruri pe care voiam să le evidențiez erau: simpla mea prezența pe scenă, imaginea feței și mișcările mele, pentru a satisface cât de cât curiozitatea oamenilor, încercând să le transmit că orice aș fi spus, nu avea cu adevărat importanță.
Se adunaseră mii de persoane, din toate categoriile sociale, și se manifestau foarte zgomotos. Era imposibil să stabilești cu exactitate ce vor să ne transmită: bucuria sau dezaprobarea față de plânsetele neașteptate sau valurile unui râs generalizat provocat de acompaniamentul foarte simpatic al citirii unor manifeste de către șase persoane dsimultan. Ziarele au scris că un om în vârstă s-a comporat scandalos cu trei mii de muncitori și intelectuali. Pe scenă eram patru dintre noi: Ribemont-Dessaignes, Aragon, Breton și cu mine. M. Leo Poldes prezida. Publicul era mult mai serios, ne asculta. Nemulțumirea și-o manifestau prin țipete stridente. Raymond Duncan, filosoful care se plimbă în jurul Parisului îmbrăcat precum Socrates, era prezent cu toată școala sa. Ne-a luat apărarea și a calmat publicul. A urmat apoi o dezbatere. Au luat cuvântul cei mai străluciți oratori socialiști, vorbind în favoarea sau împotriva noastră. Am răspuns atacurilor, iar audiența reacționa la unison.
O săptămână mai târziu, la Universitatea Populară a avut loc o dezbatere publică despre Dada. Eluard, Fraenkel, Dermée, Breton, Ribemont-Dessaignes, Soupault și cu mine am participat, cu toată forța temperamentului nostru, la o întrunire scindată de pasiuni politice. Toate manifestele Președinților Dada au fost publicate în `Litérature`. După cum se știe, mișcarea are 391 de președinți și oricine poate lesne căpăta această funcție.
`391` a fost și titlul unei reviste lansate de o parte dintre noi. A crescut și a devenit o publicație de reputație mondială. În cele din urmă, însă, oamenii au început să se teamă de ea pentru că prezenta lucrurile așa cum erau ele, fără a arunca vreun văl peste ele. Câți critici trăiesc regretul că n-au înregistat nicio imbecilitate în paginile ei?
Un scandal provocat de ipocrizia anumitor cubiști în intimitatea unei societăți de artă pariziene moderne a condus la schisma totală între cubiști și dadaiști, eveniment care a dat o forță de coeziune și mai puternică celor nouăsprezece opozanți dadaiști.
Paul Eluard, pe care îl consideram inventatorul unui nou `métal de ténèbre`, a început să publice revista sa `Proverbe`, la care colaborau toți dadaiștii și care reprezenta un spirit în sine, care se manifesta îndeosebi prin punerea în contradicție a logicii și limbajului. Iată cum îi potretiza Soupault pe colaboratorii de la `Proverbe`:
Louis Aragon: Siringa de sticlă
Arp: Chichițe curate
Andreé Bréton: Furtună într-un pahar cu apă
Th. Fraenkel: Marele monstru teluric
Benjamin Péret: Mandarina de lămâie
G. Ribemont-Dessaignes: Omul de aburi
Jacques Rigaut: Placa găunoasă
Trsitan Tzara: Omul cu cap de perlă
Cărțile și manifestele dadaiste au sporit în curând agitația în Paris și în întreaga lume.
Drama dadaistă
În luna mai, manifestația de la `Théâtre de l’Ouvre`, o inițiativă curajoasă pusă în scenă de Lugné-Poe, a demonstart vitalitatea Dada și forța ei. S-au adunat nu mai puțin de douăsprezece mii de oameni. Erau trei spectatori pe un scaun, absolut sufocant. Persoanele mai entuziaste din public au adus cu ele și instrumente cu care să ne bruieze. Din balcoane, inamicii noștri aruncau cópii ale manifestului anti-Dada, intitulat Non, în care eram făcuți nebuni. Toate la un loc au dus la un scandal de proporții inimaginabile. Soupault a proclamat: „Sunteți toți niște idioți! Sunteți vrednici de a fi președinți ai mișcării Dada!” Breton, cu vocea sa impresionantă, citea, pe scena învăluită într-o lumină misterioasă, un manifest deloc amabil cu publicul. Ribemont-Desaignes a citit apoi un manifest mai prietenos. Paul Eluard a prezentat câteva exemple dadaiste pe care le-aș numi tipice.
Cortina s-a ridicat: doi oameni, unul dintre ei cu o scrisoare în mână, au apărut din părțile opuse ale scenei, întâlnindu-se în mijloc. A avut loc următorul dialog:
`Poșta e exact în partea opusă`.
`Ce-ai cu mine, domnule?`
`Mă scuzați, am văzut că aveți o scrisoare în mână și credeam că…`
`Nu e ceea ce crezi, e ceea ce știi!`
După care, fiecare a luat-o pe drumul lui și cortina a căzut.
Au mai fost șase astfel de scene, foarte diferite una de alta, în care amestecul de umanism, idioțenie și elemente surpiză contrasta, într-o manieră ciudată, cu brutalitatea altor scene. Pentru această ocazie am inventat o mașină diabolică, compusă dintr-un claxon și trei ecouri succesive, cu scopul de a fixa în mintea spectatorului propozițiile care descriau principii Dada. Cele mai de succes au fost: `Dada e împotriva nivelului ridicat de trai` și `Dada e un microb virgin`.
Am mai pus în scenă trei piese scurte scrise de Soupault, Breton și Ribemont-Dessaignes, și `Prima aventură celestă a domnului Antipyrine`, scrisă de mine în 1916. Piesa e un meci de box cu cuvintele, în care personajele își recită textul stând nemișcați în saci de box. E ușor de imaginat ce efect a avut piesa, jucată într-o lumină verzuie în fața unui public deja entuziasmat. Era imposibil să auzi ceva pe scenă.
La încheierea piesei, domnișoara Hania Routchine a interpretat un cântec sentimental, compus de Duparc. Publicul era dezorientat: unii au luat-o ca pe un sacrilegiu, alții au considerat că momentul a fost ales doar pentru a marca contrastul. În tot cazul, n-au făcut nici cel mai mic efort pentru a-și controla emoțiile. Domnișoara Routchine, obișnuită cu marele succes la `Théâtre Vaudeville`, nu înțelegea ce s eîntțmplă și, după câteva schimburi de repleci cu publicul, a refuzat să mai cânte până la capăt. Într-un final, a izbucnit în plâns și ne-a luat două ore ca să o liniștim.
Un alt scandal de proporții a fost cel de la Festivalul Dada, organizat la `Salle Gaveu`. Era pentru prima oară când am fost asaltați nu doar cu ouă, cârnați și fluierături, dar și cu beafsteak-uri. Succesul a fost extraordinar, publicul era dadaist pur sânge. Noi decretasem deja că adevărații dadaiști sunt împotriva Dada.
Au fost prezente toate celebritățile Parisului. Doamna Rachilde a scris un nou articol în care invita un `poilu` să ne împuște, cee ce nu a oprit-o, un an mai târziu, să apară pe scenă alături de noi și să pledeze în favoarea noastră. Nu ne mai privea ca un pericol pentru `esprit français`. Deși la Salle Gaveau n-a încercat nimeni să ne omoare, jurnaliștii s-au străduit să o facă în articolele lor. S-au scris editoriale în care li s-a spus cititorilor să nu mai vorbească niciodată despre Dada, vorbe de duh care l-au făcut pe Jean Paulhan să declare: „Dacă trebuie să vorbiți de Dada, vorbiți de Dada. Dacă nu trebuie să vorbiți de Dada, continuați să vorbiți de Dada`.
Dintre revistele dadaiste, `Cannibale` a avut un mare succes, anticipând clar și pe un ton perfect anti-literar spiritul generațiilor viitoare: superabundența vieții lor se va revărsa în mișcarea Dada și vor uita ideile convențiilor rigide, semne ale comodității.
Încă din 1918, Huelsenbeck, un bărbat viguros și inteligent, dar și un poet talentat, care asistat la fondarea mișcării Dada de la Zürich, a luat cu el adevărurile dadaiste în Germania jucând rolul unui adevărat apostol. Acolo a găsit câțiva prieteni entuziaști; Geroge Grosz, care a trăit peste Ocean și a tanspus în desenele sale viața tumultuoasă a marilor metropole americane, W. Hearfield, un poet sensibil, și Raoul Hausmann, a cărui profesie e viața. Toți aceștia s-au convins de multă vreme de vina pe care o poartă Kaiserului în declanșarea războiului, relația lor cu Liebknecht, pacifiștii și profesorul Nicolai find arhicunoscute. Numeroasele manifestații organizate de ei în Germania au avut o mare influență asupra opiniei publice și au contribuit la revoluția germană.
Dadaiștii germani au avut ziarele lor, editurile lor, dar și un club Dada în care au apărut câteva talente remarcabile: compozitorul W. Mehring, pictorița H. Hoech și filosoful Daimonides. Au organizat expoziții internaționale pe care le-au prezentat apoi în marile orașe ale Germaniei. Turneu s-a terminat prost: doar intervenția poliției a făcut ca dadaiștii să nu fie linșați de public. La Hanovra, unde mulțimea le-a confiscat bagajele, au trebuit să fugă în mare grabă. La Dresda le-a fost confiscat seiful cu bani. Un cântăreț de operă care nu avea nicio legătură cu Dada și care încerca să liniștească spiritele, a fost bătut crunt de mulțime. La Praga, scandalul a luat proporții și mai mari: guvernul cehoslovac a fost forțat să-i expulzeze pe dadaiști și să interzică orice manifestare dadaistă pe teritoriul Cehoslovaciei.
Dar nu am vorbit încă de Baader, șeful cultului dadaist. Numărul discipolilor săi este uriaș. Baader a jucat și un rol politic. La Weimar, a aruncat proclamații în Parlament și a tulburat orașul acuzând noua Germanie revoluționară că e inspirată de spiritul reacționar al lui Goethe și Schelling. Baader, care se declară Președinte al Lumii, e tatăl a trei copii. A fost de două ori închis, din greșeală, într-un azil de nebuni. Nu e un tip foarte interesant, dar, cu certitudine, este unul genial. Când a murit soția sa, a ținut un lung discurs în care explica celor peste trei mii de oameni prezenți la funeralii că moartea e o afacere Dada. A zâmbit de-a lungul întregului discurs. Chiar dacă și-a iubit nebunește soția. În aceeași zi și-a tăiat și barba, care semăna cu cea a unui apostol veritabil.
Huelsenbeck este acum medic și jurnalist în Danzig și e un mare prieten al Americii, pe care a glorificat-o în trei cărți: `Dada, cuceritorul de dinainte`, `Dada!` și `Germania trebuie să dispară`.
Ultima expoziție dadaistă de la Berlin s-a încheiat și ea cu năbădăi: Ministrul Războiului i-a pus sub acuzare pe toți cei care au organizat evenimentul pentru că ar fi insultat ofițerii germani prin `mesaje false și tendențioase`. Apărarea câtorva dintre dadaiști conține adevărate capodopere de malițiozitate și ironie.
Domnul Tzara pe Acropole
Dada este cunoscută azi în întreaga lume. Pe parcursul unei călătorii întreprinse recent, am putut să îmi dau seama că Dada e le fel de populară în Elveția ca și la Milano, Veneția, Belgrad, București, Iași, Constantinopol, Atena, Messina, Napoli sau Roma. Pe Acropole, un profesor de teologie mi-a declarat, agitându-și pumnul spre `Măreața Biruință`, că Dumnezeu se va răzbuna pe Dada și pe toate mofturile astea de modă nouă.
La Constantinopol am stat de vorbă cu un medic grec care a trăit la Paris și care nu știa cine sunt. Mi-a mărturisit, însă, că îl știe foarte bine pe Tristan Tzara. Calm, în ciuda uimirii mele, l-am întrebat cum arată Tzara. `E înalt și blond`. Nu mi-am putut stăpâni râsul, pentru că sunt scund și brunet”. (,,Amintiri despre Dada”, de Tristan Tzara, Vanity Fair, iulie 1922)
Întrebat în noiembrie 1963, pe vremea când se reeditau ,,Manifestele Dada”, Tristan Tzara i-a răspuns unei tinere ziariste de la ,,L’Express”, Madeleine Chapsal:
,,Astăzi, nu le-aş fi scris aşa, ideile sînt amestecate cu poezie, e acolo multă fantezie, naivitate, e înduioşător. Dar mi se pare ciudat să văd că atîtea idei revoluţionare pe-atunci au devenit astăzi locuri comune”.
(Sursa: Primăria Moinești, François Buot – ,,TRISTAN TZARA – Omul care a pus la cale revoluţia Dada”; ,,Tristan Tzara: `Vrei să-ți vorbesc de Dada. Ascultă-mă bine`. INTERVIU”, articol de Marius Cosmeanu, RL, 12 iunie 2014; ,,Amintiri despre Dada. Un text de Tristan Tzara din Vanity Fair, iulie 1922”, articol Marius Cosmeanu, RL 01 iunie 2015)
Romulus Dan BUSNEA
