Fratele marelui om politic si explorator roman Dimitrie Ghika – Comanesti – (a carui fosta resedinta de vara este frumosul palat din Comanesti transformat intr-un muzeu ce-i poarta azi numele), a fost la randu-i, una dintre prezentele luminoase ale vietii spirituale, beatificat de Biserica Catolica, sâmbata, 31 august a.c., fapt menit a-i recunoaste martiriul pentru credinta. Este vorba despre monseniorul Vladimir Ghika, nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Ghika Voda (1849-1856). Provenit dintr-o familie princiara ortodoxa, convertit mai apoi la catolicism, Vladimir Ghika a fost primul preot român din vechiul Regat biritual, care a slujit atât în ritul latin, cât si în cel bizantin (cu aprobarea speciala a Papei Pius al XI-lea).
Vladimir Ghika s-a nascut în ziua de Craciun a anului 1873 la Constantinopol, în familia de principi care a dat Moldovei si Valahiei nu mai putin de zece domnitori. A fost botezat si miruit în Biserica Ortodoxa, iar in anul 1878 este trimis la scoala în Franta, la Toulouse, fiind lasat în grija unei familii protestante, ceea ce ii va influeta educatia si practica religioasa, intrucat în zona nu exista nicio biserica ortodoxa. Ajunge mai apoi la Paris, unde va urma Facultatea de Stiinte Politice; în paralel va frecventa cursuri de medicina, botanica, arta, litere, filosofie, istorie si drept. La Roma va studia filosofia si teologia la Colegiul dominican Sfântul Toma, dupa care, in 1902, va intra oficial în Biserica Catolica, lucrand tot restul vietii în favoarea unitatii bisericii.
Vladimir Ghika a fost unul dintre cei care a pus in practica idealuri caritative nemaiintalnite in Romania pana la acea data: le-a adus la Bucuresti pe surorile Sfântului Vicentiu de Paul si impreuna cu ele a pus bazele primului dispensar gratuit pentru saraci, a creat un serviciu de ambulante pentru victimele Rascoalei din 1907 si a îngrijit soldatii bolnavi în timpul Razboiului din Balcani, ca si în Primul Razboi Mondial. In ziua de 7 octombrie 1923, Vladimir Ghika a primit taina sfintei preotii prin binecuvantarea cardinalului de Paris, unde a si slujit în primii ani, atat pentru straini, cat si pentru cei oropsiti, loviti de soarta. Dupa revenirea in Romania, petrecuta pe la 1939, va sluji in Bucuresti la biserica Sacré Coeur, construita cu sprijinul sau, precum si la biserica greco-catolica din strada Polona. Desi a avut posibilitatea sa paraseasca Romania, nu a facut-o nici dupa 1947, continuand sa sustina adevarul crestin prin unirea oamenilor intr-o comuniune de credinta si pace duhovniceasca. Pentru aceasta atitudine ferma este arestat de comunisti în 1952, condamnat la inchisoare pentru „tradare si „spionaj” in favoarea Vaticanului, si supus batjocurei, torturilor si umilintelor de tot felul. Moare la Jilava pe 16 mai 1954, dupa ce pe perioada detentiei, le-a alinat suferintele celor inchisi, fiind un reper al credintei si iubirii dintre semeni.
Beatificarea, procesiunea prin care i s-a acordat lui Vladimir Ghika titlul de „Fericit”, este ultima faza înaintea canonizarii prin care un om devine „Sfânt”, monseniorul urmând a fi celebrat prin liturghie în fiecare an pe 16 mai, ziua mortii sale. Conform celor relatate si declarate in presa centrala, „este prima beatificare celebrata de Arhiepiscopia Romano-Catolica din Bucuresti, care intentioneaza sa construiasca o noua biserica, dedicata Fericitulu Vladimir Ghika, unde sa fie depuse relicvele acestuia, în Parohia Sfânta Tereza, zona Cimitirului Bellu”. Monseniorul Vladimir Ghika este cel de-al doilea român proclamat Fericit al Bisericii Catolice, dupa Fericitul Ieremia Valahul, un calugar capucin care a trait în Evul Mediu. Ieremia Valahul a fost declarat sfânt de catre Fericitul Ioan-Paul al II-lea, Papa al Bisericii Romei. Papa Ioan-Paul al II-lea uermeaza sa fie canonizat în primavara anului viitor de catre Papa Francisc, dupa ce a fost beatificat de catre Papa Benedict al XVI-lea.
„Una dintre vorbele de duh ale monseniorului Vladimir Ghika, ce vesnic ar trebui sa ne ramana in suflete si constiinte: „O singura ambitie este legitima: aceea de a fi mai buni”.
Romulus Dan Busnea
