Tot ceea ce se întâmplă în România ultimelor decenii depășește imaginarul oricărui om cu scaun la cap. Iar atitudinea pe care o afișăm este una care i-ar speria și pe cei mai barbari dintre înaintașii noștri…
Nu doresc să insist în mod special asupra unei astfel de tematici, pe care de altfel am abordat-o de-a lugul anilor, trăgând la greu semnalul de alarmă dintr-un tren ce duce spre pieire…
Din păcate, în ultimele zile am fost din nou puși în fața uneia dintre cruntele realități cotidiene: călcatul peste cadavre și scuipatul pe morminte, căci imbecilizarea românilor continuă prin manipulare și minciună, prin respingerea și hulirea valorilor…
Cazul lui Corneliu Vadim Tudor, cel trecut la cele veșnice mult prea devreme, este unul mai mult decât edificator pentru modul în care se manifestă și reacționează societatea românească față de valorile sale, față de toți cei care într-un fel sau altul și-au adus contribuția la apărarea credinței, unității și identității acestui popor, la asigurarea continuității sale.
Personalități precum Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor au provocat polemici și dispute reale în sânul clasei politice, una tot mai coruptă și mai lipsită de viziune, de verticalitate și demnitate, de credința în Dumnezeu și de iubirea de Neam și Țară, reușind în același timp să stârnească, să trezească firea tot mai adormită a românului, mai lascivă și mai cârcotașă ca oricând…
Însă, atunci când pe scena publică apar nume de marcă ale culturii și spiritualității românești de talia celor mai sus menționați, neocomuniștii, detractorii, demagogii, corupții, lașii și fricoșii își folosesc tot arsenalul din dotare, toate mijloacele de care dispun (inclusiv mass-media, excepțiile putând fi numărate pe degete), pentru a-i elimina, pentru a-i reduce la tăcere, pentru că, spunând lucrurilor pe nume, deranjează prea mult.
Să nu uităm că nici Păunescu și nici Vadim Tudor nu au făcut avere din afaceri dubioase profitând de poziția lor politică și nici nu au avut vreo condamnare pentru fapte de corupție. Singurele acuzații (mai ales în cazul lui Vadim) au fost cele de calomnie și insultă, și acestea, ca răspuns la niște reacții publice mai mult decât normale într-o societate anormală, devenite însă, cum sesiza cineva, ,,erezii de neacceptat, vecine cu calomnia”, dar și ca urmare a provocărilor la care au fost supuși, știindu-le firea colerică, explozivă, plină de trăiri intense, ce nu suporta minciuna, ascunderea sau trunchierea adevărului prin înfățișarea realității doar din anumite unghiuri, convenabile celor aflați la putere. Din această cauză le-a și fost atribuit adjectivul ,,controversat”, unul repetat în mod insistent și după moartea lui Vadim Tudor, în detrimentul calităților și faptelor pozitive care le-au marcat exitența și le vor asigura veșnicia…
Recenta și regretata moarte a lui Vadim Tudor a inflamat și mai mult mințile specialiștilor în tehnica defăimării și a compromiterii unui om, iar majoritatea posturilor de televiziune s-au grăbit în a prezenta elemente senzaționaliste din viața Tribunului – cele mai multe dintre ele – exagerate, neadevărate, în loc de a înfățișa măcar o parte din bogata sa activitate literară și publicistică, alături de luările de poziție ferme ale acestuia, în fața antiromânismului fățiș manifestat de grupuri de interese atât din interiorul, cât și din exteriorul țării. Căci bine mai zicea dramaturgul Aurel Baranga, chiar în vremurile când comunismul dădea în floare pe la noi: ,,Dacă vrei să distrugi pe cineva, dă frâu liber celei mai scelerate imaginații. Nu-i cruța nimic, nici familia, nici viața privată, nu ezita și lansează, fără remușcări, cele mai cumplite și mai incredibile infamii. Dacă a fost văzut într-o zi, pe stradă, cu o femeie, e adulterin. Dacă a fost văzut cu un bărbat, e homosexual, dacă a fost văzut singur, e onanist. Aruncă-i în cap toate lăturile, iar până să facă dovada că nu-i adevărat, ai determinat curentul de opinie și nimic nu e mai dificil de spulberat decât convingerea că cineva e o lepră, demnă de dispreț”.
Fără îndoială, trăim într-o țară aservită unor mentalități generale degradante, unor interese departe de a asigura binele general, integritatea și viitorul acestei țări.
În timp ce neo-fascismul renaște în Europa iar criza refugiaților capătă proporții mai mult decât îngrijorătoare, în timp ce România se confruntă cu grave probleme de ordin moral, oameni de mare caracter, adevărați patrioți, ne părăsesc mult prea devreme…
Și ca să vă ușurez căutarea unor aspecte mai puțin spuse sau știute din tumultoasa viață a lui Vadim Tudor (despre maestrul Păunescu am scris după trecerea la cele veșnice), voi reda mai jos câteva impresii ce se pot constitui într-un remember, ce se încheie cu două dintre poezille sale în care viața și moartea se îngemănează…
,,În memoria lui Corneliu Vadim Tudor
Corneliu Vadim Tudor s-a stins fulgerător, în linişte, diferit de cum a trăit.
La 28 noiembrie ar fi împlinit 66 de ani, dublul numărului fatidic 33. Cu o premoniţie specifică spiritelor elevate, într-un monolog poetic, şi-a presimţit moartea, pe care n-a putut-o învinge nici cu şoricioaică.
Moartea este destinul tragic asumat al fiinţei umane. Dispariţia lui Vadim este cu atît mai tragică cu cît în viaţă a promovat şi cultivat înalte valori şi virtuţi naţionale.
Personalitate complexă, multilaterală, temperament vulcanic, impetuos, exigent, dar nu rău, Corneliu Vadim Tudor s-a angrenat puternic în viaţa publică, a fost scriitor, scenarist de filme, a înfiinţat un partid naţional, o doctrină politică, publicaţii politice şi culturale, a fost senator, candidat de mai multe ori la funcţia de preşedinte al României, membru în Parlamentul European.
Ştirile din mass-media despre dispariţia prematură a lui Vadim nu omit să amintească faptul că, înainte de Revoluţie, Tribunul ridica în slăvi cuplul dictatorial Ceauşescu, dar uită că sub acelaşi regim, în 1980, Corneliu Vadim Tudor a fost prima personalitate culturală care a înviat memoria lui Iuliu Maniu, provocînd un scandal politic uriaş.
După numai 3 ani, în 1983, lui Vadim i-a fost interzisă publicarea volumului „Saturnalii”, numai fiindcă l-a apărat pe Eminescu de antisemitism. Lui Vadim Tudor îi plăcea să spună că Eminescu, dacă ar trăi, ar face parte din Partidul România Mare, alături de secretara lui, Mitzura Arghezi.
În februarie 1989, cu cîteva luni înainte de Revoluţie, Corneliu Vadim Tudor şi-a depus carnetul de membru PCR direct pe adresa lui Ceauşescu. Fronda cu pancarte, organizată de Vadim din Parlamentul post-decembrist împotriva condamnării băsiste, ipocrite a comunismului, a fost urmărită şi apreciată de foarte mulţi români.
`Vina` lui Vadim, comună cu a majorităţii Poporului Român, a fost că a suportat prea mult, din instinct de conservare şi insuficient exerciţiu al facultăţilor libertare, totalitarismul comunist.
Am făcut parte din Partidul România Mare şi nu îmi pare rău, pînă la ruperea trupului şi împărţirea lui între Funar şi Vadim, cînd eu, neputîndu-mă frînge, am rămas numai cu sufletul. De altfel, am mai spus-o şi repet că azi Partidul România Mare este doar o stare de spirit, care îi caracterizează pe toţi românii patrioţi, indiferent de partidul din care fac parte. Am fost două mandate parlamentar din partea Partidului România Mare şi mă mîndresc cu acest lucru. I-am propus de mai multe ori lui Vadim şi celor din imediata sa apropiere, Lucian Bolcaş, Gheorghe Funar, Ilie Merce, să nu mai numească doctrina partidului naţionalistă, care în lume are mai mult conotaţii negative, ci de identitate naţională, de apărare devotată a identităţii Poporului Român. Americanii, pragmatici cum îi ştim, numesc naţionalismul pozitiv, filantropic, nu xenofob, patriotism.
Corneliu Vadim Tudor a fost un patriot român în înţelesul autentic, genuin al termenului, cel mai mare orator politic din ultimii 25 de ani, care ştia să vorbească bine, frumos şi convingător despre marile probleme ale ţării şi ale umanităţii. Ispitele lumeşti nu l-au ocolit, dar a ştiut să lupte cu Răul, cu devălmăşia sentimentelor bune şi rele, convins că, în lupta pentru Adevăr, Bine şi Frumos, omul poate fi înfrînt, dar niciodată nimicit.
Parcă văd trupa de îngeri deasupra Spitalului Militar, nu departe de Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, ridicînd spre cer sufletul lui Vadim, intonînd în cor, ca în finalul poemului dramatic `Faust`, de Goethe: `Cine cu zel s-a străduit,/ Merită să fie mîntuit!`
Filele cărţii lui Vadim s-au închis la pagina 66. Au şi vieţile, nu numai cărţile, destinul lor. Experienţa vieţii lui Vadim, cu bune şi rele, merită să fie cunoscută şi valorificată. Corneliu Vadim Tudor va rămîne în memoria celor care l-au cunoscut şi l-au apreciat ca un monument de patriotism peren, ca şi arama”.
Prof. univ. dr. Paul MAGHERU
,,Condamnat post-mortem
De către oficialii Statului Român. Este vorba despre Corneliu Vadim Tudor. A fost 16 ani senator al României. A fost votat de un sfert dintre cetăţeni. A fost secretar şi vicepreşedinte al Senatului. Şi a condus un partid politic timp de un sfert de secol. Iar acum, după ce a trecut în veşnicie, ce aflăm? Că i se interzice trupului său neînsufleţit să poposească, pentru o zi-două, înainte de a intra definitiv în pămînt, în holul Senatului României. Corneliu Vadim Tudor este condamnat, astfel, post-mortem. De către cine şi de ce?
Nimeni în această ţară nu m-ar putea suspecta că aş fi avut, în trecutul post-comunist, relaţii de prietenie, sau măcar amicale ori de colaborare în vreun fel cu cel care a fost Corneliu Vadim Tudor. Pur şi simplu, viaţa ne-a plasat în tabere total diferite. Au existat chiar între noi şi conflicte publice, destul de răsunătoare. Şi, cu toate astea, nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată, dacă aş fi fost pus în această situaţie, ca, după moartea acestuia, să-i refuz cuvenitele onoruri, ori semne de recunoştinţă pentru calităţile şi meritele pe care acest om le-a avut.
Cum a fost posibil ca ditamai conducerea Senatului României să aştepte ca familia lui Corneliu Vadim Tudor să facă o solicitare scrisă, prin care să ceară ca trupul neînsufleţit al acestuia să fie expus în holul Senatului României? Cum de a fost posibil ca instituţia Senatului să nu aibă, ea însăşi, această iniţiativă? Şi, mai ales, cum a fost posibil un refuz?
L-am auzit comentînd acest caz, pe care nu mă feresc să-l taxez drept scandalos, umilitor, înjositor şi degradant pentru Senatul României, pe cine altul decît pe domnul Ilie Sîrbu.
Acesta, în două fraze simple, a reuşit să strecoare întreaga otravă de care poate fi capabilă, în aceste zile, societatea românească. Decedatului Corneliu Vadim Tudor i-a fost refuzat un ultim popas în instituţia pe care a slujit-o timp de 16 ani, aflîndu-se, în două rînduri, chiar la conducerea acestuia, pentru că, aşa cum precizează Ilie Sîrbu, `comportamentul său faţă de unii senatori a deranjat`. Chiar aşa? Las la o parte faptul că Ilie Sîrbu, fie el şi ofiţer DIE sub acoperire, a absolvit, de bine, de rău, studii teologice şi prin grija Securităţii a ajuns chiar absolvent al unor cursuri post-universitare în materie. Făcute în străinătate, aşa cum îi stătea bine unui spion. Dar chiar şi fără a fi studiat, în mod aprofundat, cartea sfînta a iubirii şi toleranţei, Ilie Sîrbu ar fi trebuit să se abţină de la asemenea consideraţii făcute împotriva unui fost coleg de al său. Nu numai din cauze ţinînd de doctrina creştină. În definitiv, Corneliu Vadim Tudor a fost, şi nu de puţine ori, aliat politic al partidului pe care Ilie Sîrbu pretinde că îl slujeşte cu cinste.
Sînt sigur că, în viitor, acest refuz violent şi de neînţeles, în urma căruia unui om, care a fost atît de mult timp demnitar al Statului Român şi care rămîne în Istoria acestei ţări drept un scriitor de marcă, va rămîne, pur şi simplu, o pagină neagră. La care noi şi alte generaţii ne vom raporta cu ruşine.
Dincolo de faptul că Ilie Sîrbu – care îşi va consuma sinecura într-o înaltă funcţie de conducere la Curtea de Conturi, o sinecură în deplină incompatibilitate cu poziţia sa de socru al şefului unui Guvern, pe care el şi subordonaţii săi vor avea obligaţia să-l controleze – s-a exprimat, cum s-a exprimat, atunci cînd românii, cei care l-au iubit şi cei care nu l-au iubit, dar l-au apreciat, şi cei care nu l-au apreciat, dar l-au respectat, s-au despărţit de Corneliu Vadim Tudor, problema pe care eu mi-o pun, acum, este următoarea: în cît timp, măcar în acest caz, societatea românească va reuşi să se vindece?
În cît timp vom şti să alegem din viaţa şi opera acestei personalităţi accentuate, extrem de controversate, care a fost Corneliu Vadim Tudor lucrurile bune? Punîndu-le cu grijă alături de alte lucruri bune, în patrimonial cultural şi spiritual al românilor. Ceasul care numără acest timp ticăie ca un veritabil instrument ce măsoară conştiinţa noastră colectivă”.
Sorin Roșca STĂNESCU, editorial
,,Împreună cu majoritatea colegilor mei din Societatea Cultural-Patriotică Avram Iancu sîntem trişti că ne-a părăsit un bun român, Corneliu Vadim Tudor.
Poet şi politician, om al cetăţii, acesta nu se temea să spună lucrurilor pe nume, era inteligent, curajos, diplomat, pînă acolo unde se rosteau vorbe grele, prin inexactitatea lor, despre români, România şi Limba Română. Atunci se schimba la faţă şi nu-i mai stătea nimeni în cale, ,,îmbrăcînd armura de luptător”, invocînd legi, tratate, date istorice. Exerciţiul acesta trebuie, desigur, legat de felul său de a fi, dar şi de calitatea de apreciat pamfletar. Iubit de cei din jurul său, prieteni, colaboratori, reprezentanţi ai instituţiilor ţării, Corneliu Vadim Tudor va rămîne, pentru mulţi români, un mare patriot. Vocea lui puternică se făcea auzită de cei care trebuiau să audă, ba chiar şi de cei care făceau pe surzii. Se simţea capabil să facă mai mult pentru ţară şi popor, pentru că avea dar şi har de la bunul Dumnezeu.
Deopotrivă, lăudători şi critici îi vor simţi lipsa după cum, tot împreună, îi vor construi povestea de parcă ar rămîne viu printre noi. Ne-a părăsit prea devreme, cu frumoasele sale taine ale iubirii, ale vieţii, lăsîndu-ne îndemnul de a continua lupta pentru dreptate şi adevăr. Mulţi români îi vor simţi lipsa celui care a crezut în Crăişorul Munţilor, Avram Iancu, despre care vorbea atît de frumos la Ţebea, la Vidra, la Cluj şi în toată ţara. Adresăm sincere condoleanţe familiei îndoliate! Dormi în pace, Poete Tribun!”
Victor BERCEA, preşedintele Societăţii Cultural-Patriotice ,,Avram Iancu”, din România, Cluj-Napoca, 16 septembrie 2015
LUPTA CU ÎNGERUL
Motto: „Şi moartea nu va avea împărăţie”. (Dylan Thomas)
Reintră sufletul în corp
E ora 5 a dimineţii
În timpul somnului profund
A fost pe unde merg profeţii.
El a zburat cu aripi moi
Prin universuri paralele
A dus mesaje despre noi
Spre alte lumi, din alte stele.
Apoi, revine fericit
Ca pe-un portavion, la bază
Dar şocul poate fi cumplit
Iar muşchiul inimii cedează.
Infarctul face praf un trup
Slăbit de boli şi insomnie
La ora 5, îndeosebi
Lumea rămîne mai pustie.
Ce se întîmplă? De ce mor
Atîţia oameni dimineaţă?
E sufletul nerăbdător
Întors, subit, din altă viaţă.
Ce-i şocul reintrării lui
În corpul care îl aşteaptă?
Defibrilare de statui
Lupta cu Îngerul, nedreaptă.
Se duce duhul înapoi
Uimit că nu-l mai vrea stăpînul
Un cal întors de la război
Să îşi primească apa, fînul.
El a ieşit de mii de ori
Cutreierînd prin vămi celeste
Azi, însă, clopotele-n zori
Îi dară cea mai tristă veste.
A încercat să intre iar
În cel pe care îl slujise
Prin cleştii capului, prin nări
Urzind, din nou, un somn cu vise.
Dar, vai, ulciorul n-a mai mers
Acum, fîntîna e secată
El caută prin Univers
Reîncarnarea mult visată.
Dar unde este Dumnezeu?
El ştie asta, sau nu ştie?
E şi-n creştin, e şi-n ateu
Iar moartea – deşi ne e greu –
Nu va avea împărăţie.
Corneliu Vadim TUDOR, 24 aprilie 2015
(Poezie din volumul „Elegii pentru suflete nobile“, apărut la Editura Fundaţiei ,,România Mare”)
ULTIMA CAFEA
Hai, Moarte, să bem o cafea
Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea
Şi mantia asta ciudată.
Te rog să iei loc în fotoliu
Nu mă supăr dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu?
De ce tot suspini şi oftezi?
E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua
Dacă eu am să mor, ce cîştigi?
Ai venit să mă iei în persoană
Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană
Numai pe mine mă placi?
Hai să-ţi ghicesc în cafea
E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea
Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.
Eşti tot timpul în criză de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi doi duşmani?
Eu te-nţeleg cel mai bine.
Lumea te aplaudă de departe
În zvon de corrida, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte
Să văd: după tine ce e?
Acum eşti captivă la mine
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine:
Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.
Corneliu Vadim TUDOR,
Noaptea de duminică spre luni,
6 spre 7 septembrie 2015.
,,Din păcate, Moartea a schimbat ceştile, pe negîndite, şi zaţul de pe fund a spus altceva: Vadim Tudor va merge cu mine. `Ilustra` Moarte, de care n-avea teamă, l-a luat cu ea, ca să mai bea împreună o altă cafea”. (Carmen Ionică, publicist, redactor ,,România Mare”)
Romulus Dan BUSNEA
