De câte ori se apropie Sărbătorile Pascale (cam odată pe an, conform propriilor mele observații), lumea intră într-o competiție căreia i-am zis Mieliada. Adică toată lumea se agită să achiziționeze niscaiva carne de miel. Sau aproape toată lumea, că mai sunt și din ăia de pun pe Facebook poze de genul “sunt și eu copilul cuiva, nu mă mânca” (nu dau surse, uite-așa, să se oftice respectivii!).
Dac-ar fi după mine, aș da “dezlegare” la miel/oaie/berbec/batal de la 1 ianuarie și până la 31 decembrie. Exceptând aglomerările urbane cu mari concentrații de populație musulmană (pe care, în România, le poți număra pe degetele de la o singură mână), precum și hypermarketurile aprovizionate cu miel congelat provenit din Australia ori Noua Zeelandă, sunt puține șanse de a găsi carne de pui de oaie în alte locuri, în afara “anotimpului pascal”.
O friptură de miel apropiată de ceea ce grecii numesc kleftiko (alte rețete de kleftiko găsiți aici, aici și aici) am încropit anul acesta pentru masa de Paște, din vreo 2,5 – 3 kg carne de miel cu tot cu oase, friptură din care s-au înfruptat o duzină de oameni și a mai și rămas.
Articolul integral, cu rețeta explicată pas-cu-pas, aici.
