MIHAI EMINESCU, REPERUL ABSOLUT AL SPIRITUALITĂȚII ROMÂNEȘTI

bsn (1)

Motto: ,,Dacă poporul român dispare de pe faţa pământului şi rămâne o carte a lui Eminescu, lumea va şti cine au fost românii”. Mircea Eliade

În ziua în care se omagiază aniversarea a 164 de ani de la nașterea geniului spiritualităţii româneşti, Mihai Eminescu, cel atât de frumos numit de Petrea Țuțea ,,românul absolut”, am considerat necesar a readuce în actualitate şi a propune spre dezbatere un demers care ne-ar onora pe toţi iubitorii de neam, de adevăr şi de cultură.

Este vorba de canonizarea lui Eminescu, proces iniţiat cu ceva timp în urmă de poetul, eseistul şi prozatorul de mare sensibilitate şi nobleţe sufletească, Gheorghe Gavrilă Copil. Consider o datorie de onoare, a noastră, a tuturor românilor, aceea de a ne da acordul pentru canonizarea lui Eminescu, despre al cărui sfârşit martiric au ieşit la iveală în ultimii ani, dovezi de netăgăduit.

Pentru mulţi care se îndoiesc şi nu văd rostul unei astfel de propuneri, aş dori să le readuc aminte că şi marele domnitor Ştefan cel Mare a fost canonizat în anul 1992, iar Eminescu, a fost şi el la fel de aproape de Dumnezeu; a fost un creştin de cea mai autentică trăire care şi-a iubit semenii şi a supraveţuit cu demnitate şi credinţă atât în faţa greutăţilor vieţii cât şi în timpul anilor de martirizare, faţă de asasinii săi din umbră, sau văzuţi, care i-au grăbit voit moartea.

Eminescu s-a jertfit pentru adevăr, având tăria sfinţilor şi n-a urât pe nimeni, dar nici nu a renunţat la adevăr. Şi cum bine spunea un prelat, ,, considerăm binevenită, în zilele noastre, cunoaşterea vieţii şi credinţei şi chiar cercetarea dosarelor şi proclamarea solemnă a canonizării celor care şi-au dat viaţa, pentru adevăr, credinţă şi libertate, pentru a nu ni se reproşa mereu că nu avem sfinţi sau că evlavia poporului nostru, nu a rodit în ţărâna lui Hristos”.

Pentru luare aminte şi convingere, propun tuturor celor interesaţi de această temă, mărturiile inedite despre ,, Eminescu, ca om religios”, ale regretatei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, profesor, publicist și istoric literar, eminescolog de prestigiu, precum şi luările de cuvânt în cadrul conferinţei ,,Ortodoxia românească şi Mihai Eminescu”, organizată la Paltul Patriarhiei, cu binecuvântarea Patriarhului Teoctist, la comemorarea în 2002, a 111 ani de la trecerea poetului la cele veşnice.

,,Mulţi, poate mult prea mulţi, consideră că trebuie să-l denigreze astăzi pe Eminescu. Theodor Codreanu, a scris `A doua sacrificare a lui Eminescu`. Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii 50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia, se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe. Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest `monument`- închinat, de alţii, în cinstea lui – înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti îm valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cultură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea niciodată supraveţui”, spunea pe bună dreptate, Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Şi regretatul Bartolomeu Valeriu Anania, teolog de marcă, dar şi poet, prozator şi dramaturg, pornind de la afirmaţia fundamentală a lui Eminescu precum că, ,, Biserica Ortodoxă este maica spirituală a poporului român”, a precizat în conferinţa de care am amintit că religiozitatea eminesciană trebuie căutată mai degrabă în ,,sensibilitatea poetului”, în ,, focarele sale lirice”, dar şi în mărturiile biografice, decât în gândirea sa teoretică şi că nu e cazul să facem din Eminescu un ,,poet religios”, ci doar a decela prezenţa factorului religios în viaţa şi creaţia sa. Poetul Adrian Păunescu, spunea: ,,Eminescu trebuie şi va fi canonizat în perspectiva ridicării urgente a acestei naţii la condiţia ei spirituală exemplară. Fără Eminescu, şi `steaua noastră dintre stele ar cădea`. Dacă nu a fost în totalitate un sfânt prin toate cele ce le-a trăit şi făcut în viaţa pasageră, Eminescu este un sfânt al calendarului eternităţii româneşti”, iar scriitorul Ioan Groşan, afirma scurt şi la subiect: ,,Sunt de acord cu ideea de canonizare, Chiar dacă sună ca o sintagmă comunistă, Eminescu este şi cred că va fi farul călăuzitor al spiritualităţii româneşti”.

Așadar, ar cam fi timpul să ne trezim din amorţeala care ne-a cuprins spiritele, să ne solidarizăm cu adevăraţii români şi să luăm atitudine faţă de denigrarea marilor valori naţionale, idee întărită și de cele spuse de marele actor, scenarist, regizor și om de spirit, Dan Puric:

,,Trebuie să ne reaşezăm. Formele vor veni. Deocamdată sînt importante vocile, nucleele şi atitudinea. România are de ales astăzi între două atitudini: una de încolonare, fără creier şi fără şira spinării, în aşteptarea unei presupuse mântuiri venite de la o structură izbăvitoare, numită UE; alta deschisă, adevărată, de tip creştin, în care ne asumăm adevărul şi îl mărturisim, construind pe el”.
Asasinarea operei eminesciene, continuă prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa voită de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru sfântul neam românesc. Din păcate, tânăra generaţie încă nu cunoaște în totalitate titanica activitate culturală, politico-socială şi jurnalistică a lui Eminescu, ci doar câte ceva despre poezia şi despre nebunia poetului, care, chipurile, i-ar fi adus moartea.

Dacă ne gândim la modul cum este predat Eminescu în şcoli, ca ,, poetul nepereche”,
,,cel mai mare poet”, ,, personalitate completă a culturii româneşti” şi dacă mai adăugăm la zecile de epitete şi interminabilele comentarii pe care elevii trebuie să le înghită cu toptanul, fără prea multe întrebări, avem o imagine a modului defectuos şi dezastruos în care este de regulă perceput Eminescu de către tineri.
De la momentul anihilării sale şi până în zilele noastre, Eminescu a fost cunoscut de toată lumea drept ,, marele poet”, ,, poetul naţional al României”, ştergîndu-se aproape complet opera sa jurnalistică, la fel de valoroasă şi bogată precum cea poetică.

Tocmai de aceea, este necesară cunoaşterea şi celeilalte laturi a personalităţii lui Eminescu, cea de veritabil analist politic, unul care n-a iertat imperfecţiunile vremurilor de atunci şi a tras un semnal de alarmă pentru ceea ce va urma ca timp istoric şi biologic, adică vremurile tulburi pe care le trăim noi astăzi. Nu numai unele creaţii poetice, dar în special ziaristica eminesciană, la fel de profundă ca şi opera sa poetică, pare se că ar fi fost principala cauză a scoaterii lui Eminescu din viaţa politică şi socială, supus în ultima perioadă a vieţii unui proces lent, dar sigur, de asasinare fizică şi morală.
Poate că Eminescu ar trebui prezentat tinerilor nu doar ca poet genial, cât mai ales ca luptător neobosit pentru neam şi ţară, luptă dusă până la capăt, cu sacrificiul propriei vieţi. Oare este aşa greu de înţeles că opera eminesciană a trebuit scindată, fiind limitată doar la poezie, tocmai pentru a se şterge aproape complet opera sa jurnalistică, operă de mare valoare şi însemnătate pentru istoria acestui popor. Ovidiu Vuia, Nae Georgescu, Andrei Vartic, Constantin Barbu, Theodor Codreanu, sunt doar câteva nume pe care conştiinţa i-a călăuzit în căutarea adevărului despre cauzele morţii poetului, despre martirajul acestui înger păzitor al naţiei române, cel ale cărui observaţii cu caracter general sunt şi acum de mare actualitate: ,,Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oameni cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. (…) Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi- numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa cu nimic, ciocoi boieraşi şi fudui”. (Mihai Eminescu, ,,Icoane vechi şi icoane noi”- revista Timpul, nr.11, dec. 1877, Opere, X, pag. 19. În accepţiunea poetului, arionii indică o tipologie inspirată de figura omului politic Virgil Arion, cel care ulterior morţii lui Eminescu, a aruncat la coş ziaristica eminesciană).

Orice asemănare din textul de mai sus, cu personaje şi fapte din viaţa reală a societăţii româneşti de astăzi, să fie oare chiar una pur întâmplătoare?
Lovit în timpul vieţii şi martirizat pentru că milita pentru o Românie Mare, Eminescu este astăzi iarăşi asasinat, cea mai favorabilă atitudine a majorităţilor laşe şi cuminţi şi a elitei intelectuale de azi faţă de el (cu unele excepții) fiind prezentarea, în fapt, marginalizarea sa ca poet şi ca luptător neobosit pentru marile idealuri ale neamului românesc.

Canonizarea lui Eminescu va fi oricum, un proces de durată, dar chiar şi aşa, suntem datori să ni-l asumăm ca sfânt, iar acest fenomen este unul întru totul dogmatic, acceptat de Biserică, un fenomen care trebuie să cuprindă întreaga ţară, pentru trezirea din amorţeală, pentru renaşterea spirituală a poporului roman.

Solidar cu adevăraţii români, sunt întru totul de acord cu demersul inițiat privind declanșarea procedurilor de canonizare, deși acesta este un întreg proces birocratic, ce cu greu se va urni, va fi acceptat și finalizat. Referitor la strângerea de semnături pentru sfinţirea lui Eminescu, Gheorghe Gavrilă Copil mărturisea:

,,Adunarea de semnături este o modalitate de înţelegere şi solidarizare, prin Eminescu, între românii din marea familie a Neamului Românesc. Cine-şi iubeşte propriul neam, este în normalitate. Numai iubind pe cei din jurul tău, iubirea ta devine o realitate şi nu o închipuire, putând ajunge şi la ceilalţi oameni, din lumea în care trăim. Să nu se producă nici o neînţelegere, semnează doar cine vrea. Unii vor semna mâine, sau ei înşişi vor aduna semnături. Conştiinţa apartenenţei la Neamul Românesc şi la Eminescu răsare din adâncimile sufleteşti ale românilor, ca o floare de lumină. E un fenomen românesc în derulare sub ochii noştri, iar prezentul şi viitorul acestui neam, depind în mod decisiv de capacitatea lui spirituală”.
Eminescu a fost până la urmă un extraordinar vizionar, un reformator care ne-a propus reflecţii şi principii care ating şi astăzi problematica atât de complexă a condiţiei umane. El ne-a dat spre citire şi înţelegere opera sa, care înglobează tot ce are România mai înălţător şi veşnic, ne-a făcut să ne înălţăm la o nouă treaptă de gândire şi simţire, cu adevărat românească.

Prin aceste câteva rînduri, nu am dorit altceva decît să lansez o provocare pentru o dezbatere serioasă a demersului prezentat, cu speranţa că ne vom implica pînă la urmă cu toţii în sprijinul legiferării propunerii de canonizare a celui mai mare nume al spiritualităţii româneşti, MIHAI EMINESCU. Pe lângă aceasta, restabilirea adevărului în cazul martirajului și morții poetului devine aşadar, o necesitate, altfel, reabilitarea spirituală a neamului nostru va întârzia să se producă.

Noi, românii, avem o sacră datorie faţă de marile valori ale neamului nostru: aceea de a le păstra ca pe niște icoane sfinte, ca pe însemne ale divinităţii. Iar Eminescu, este unul dintre ele…

ROMULUS DAN BUSNEA

Comments are closed.