Modalităţi de manipulare a conştiinţelor: utopiile

bsn

Ținând cont că secolul XXI a debutat sub auspiciile profetice ale cugetării lui Marlaux, cum că acesta ,,va fi religios sau nu va fi deloc”, occidentul s-a grăbit să ofere ca alternativă o religiozitate formală, o conformare exterioară la diferite coduri etice ale multitudinii de religii actuale, dorind într-un fel să arate superioritatea unei civilizaţii care a asimilat şi a dezvoltat latura religioasă a umanului. O religiozitate considerată însă, o anexă de care omul, în anumite situaţii, se poate dispensa fără ca funcţiile psiho-somatice să-i fie în vreun fel afectate.

Din perspectiva lumii ortodoxe, afirmaţia lui Marlaux este considerată doar o simplă cugetare ridicată de occident la rangul de adâncă reflecţie filosofică. Şi aceasta, deoarece pentru ortodoxie, religios a fost şi primul mileniu dar şi viaţa sub papuc otoman; şi viaţa din timpul marilor războaie, dar şi cea de sub ocupaţia bolşevică şi cu certitudine, tot aşa va fi şi în perspectiva construirii noii structuri europene şi până la finalizarea procesului globalizării.

După Marea Schismă de la 1054, considerat unul dintre momentele cruciale ale omenirii, lumea s-a scindat în două direcţii existenţiale, Răsăritul rămânând într-o percepţie teonomă a lumii şi a vieţii – incapabil să-şi depăşească problemele materiale şi sociale interne, în timp ce Apusul, a dezvoltat de-a lungul istoriei o cultură a umanului, susţinută frenetic de gânditori ca Nietzsche sau Marx – ajunsă dezumanizată la început de nou mileniu, când omul a ajuns să trăiască exclusiv pentru producţie şi consum.
Mulţi dintre teologi şi chiar istorici, au afirmat în lucrările şi expunerile lor că metodele internaţionaliste practicate sub forma capitalismului şi imperiilor tehnico-financiare, ca şi sub forma socialismului şi comunismului, au fost experimentate ca posibilităţi de globalizare a lumii, timp de aproape două secole. În perioada ultimelor decenii, globalizarea se constituie ca o ultimă etapă istorică, pregătită de-a lungul vremurilor şi devenită posibilă cu ajutorul tehnologiei informatice şi a mass media.
Caracteristicile amorale ale noii orânduiri globale văzute cu ochiul liber şi mai mult decât observabile din punct de vedere creştin, sunt printre altele, anularea libertăţilor tradiţionale şi a moralelor creştine, cumulate cu practicarea păcatului justificat ca o normalitate psiho-spirituală, impunerea unor false libertăţi şi ideologii, ca şi exercitarea unui control subtil şi tot mai strict obţinut prin manipularea opiniei publice şi prin intermediul şantajelor economico-financiare.

Ideologia dominantă a lumii de astăzi impusă de globalism, este multiculturalismul, definit de profesorul şi scriitorul Ovidiu Hurduzeu, drept ,,o ideologie de orientare stângistă ce pune semnul egalităţii între toate culturile lumii, o ideologie care încrucişează o politică economică ultraliberală cu o ideologie de stânga, nu lipsită de tendinţe totalitare”, de fapt, o rezultantă a omogenizării spirituale, produsă de ,,unificarea economică şi politică sub stindardul globalismului financiar”. În aceeaşi ordine de idei, poetul şi eseistul Cassian Maria Spiridon, scria într-un eseu că, ,,globalismul şi arma sa culturală, multiculturalismul, golesc omul de conţinut, îl transformă într-o entitate vidă care refuză transcedenţa, orice fel de suferinţă, agreează ludicul, arta ca joc; plăcerea, confortul, comodităţile sunt zeii la care se închină omul imanent al lui Petre Ţuţea”.

Una dintre consecinţele nefaste ale aplicării ideologiei multiculturale, este că între diferitele culturi, comunicarea devine imposibilă, toleranţa devine intoleranţă, sau se traduce deseori prin ignorare reciprocă, iar problemele apar atunci când sunt încălcate graniţele şi aceste lumi intră în coleziune. Multiculturalismul, această nouă utopie a egalitarismului social, ar trebui să ţină cont de faptul că uniformizarea devoratoare nu duce nicăieri şi că, personalitatea, specificitatea şi libertatea fiecărei naţiuni, reprezintă criterii esenţiale care trebuie respectate şi nu anulate. De ce utopie?

Pentru că, rădăcina metafizică a răului totalitar care se regăseşte cu pregnanţă peste tot în lumea de astăzi, constă în iluzia că se poate realiza raiul pe pământ. Astfel, fără o cunoaştere profundă prin intermediul credinţei, a naturii omului şi a răului care bântuie nestingherit prin lume, se ajunge în mod inevitabil la gândirea prin categorii ideologice, care de care mai absurde, sau de-a dreptul utopice. Manipulaţi prin mass-media, oamenii încep să ia în serios idei care, în fapt, devin pretextele unor grupuri de interese care pun mâna pe puterea politică şi economică, idei care nu fac decât să împartă oamenii în buni şi răi. Din categoria celor răi, fac parte cei care se opun edificării paradisului terestru şi tocmai de aceea, trebuie contestaţi, împroşcaţi cu noroi de către societate şi anulaţi din punct de vedere social, sau în cazurile considerate periculoase, chiar lichidaţi. După cum consideră unii dintre cei mai răsăriţi sociologi ai epocii pe care o parcurgem, marea iluzie ce va continua otrăvirea cugetelor în societatea post-comunistă va fi tot egalitarismul, care are ca principal obiectiv, omogenizarea societăţii. Şi parcă tot mai mult ne înfundăm în astfel de utopii, uitînd mereu de învăţătura creştină, iar în creştinism, uitarea e un păcat. Aşa cum ne spun teologii, ne-uitarea, constituie o grijă ce străbate tradiţia ascetică, începînd din noaptea tragică de pe Muntele Măslinilor, cînd Iisus, le-a spus apostolilor: ,,Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu mine”. Dar aceştia, ,,aveau ochii îngreuiaţi de somn”… Îndemnul la trezire este predominant în viaţa creştină, o dovadă în acest sens, printre multe altele, fiind şi comentariul teologului Dumitru Stăniloaie, în Filocalia (vol.9): ,,Prin uitare, omul se rupe de trecut şi de viitor. Îşi readuce viaţa la clipa de faţă. Dar, nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei se slăbeşte, trece ca un abur în nimic…”

Dorinţa de uitare poate fi fatidică pentru un popor care devine dezinteresat de ce se întîmplă în jurul său şi punînd în umbră trecutul, acceptă fără să treacă prin filtrul conştiinţei proiectele fictive ale utopiştilor care propagă ideea unei societăţi ideale şi care până acum, nu au făcut decât să confirme prevederile cele mai pesimiste (vezi totalitarismele de toate felurile care s-au perindat prin istoria lumii).

Pentru mulţi dintre cei cu capul pe umeri, utopia este clar că n-a murit – ba chiar are din ce în ce mai mare trecere – dar este resimţită de către aceştia tot mai mult ca un pericol, decât ca o promisiune. Relevant pentru cei care încă mai cred că de la Renaştere încoace, s-a mai încercat şi altceva decât înlocuirea Eden-ului pierdut cu inteligenţa şi tehnica umană, poate fi un scurt fragment dintr-o excelentă lucrare istoricului şi scriitorului român, Lucian Boia, intitulată sugestiv, ,,Pentru o istorie a imaginarului” apărută la Editura Humanitas -2006:

,,Utopiile apar tocmai în momentul în care teologia creştină este zdruncinată de antropocentrismul renascentist, fapt care a suscitat o nouă încredere în puterile omului de a concura cu zeii şi a întemeia prin propriile forţe o cetate ideală. Atâta doar că optimismul utopic a fost întâmpinat destul de curând de o serie de critici şi obiecţiuni. Rând pe rând, posibilitatea de existenţă a utopiilor, a fost contestată de către teologia creştină, în special după Conciliul din Trento, deci în timpul Contra-Reformei, de către filosofia raţionalistă carteziană, de către empirismul englez şi ateismul triumfător ale secolului XIX. Toate aceste critici, s-au soldat cu cu deturnarea unei părţi a genului utopic în dublul său negativ, în antiutopii. Aşa cum utopia poate fi văzută ca o înlocuitoare a Paradisului terestru, antiutopia este corespondentul paradisului interzis. Călătoriile spre ţinuturi distopice, cum sunt lumile lui Gulliver, sunt şi ele nişte iniţieri ratate, care se soldează cu alienarea protagoniştilor”.

Deviat de la valorile creştine, omul a visat dintotdeauna o altă realitate, un alt Paradis terestru sau celest, o lume mai bună sau mai altfel, privită prioritar, prin prisma bogăţiei materiale. Astfel de teme se regăsesc în miturile popoarelor civilizate sau primitive, în majoritatea religiilor şi civilizaţiilor. Nici lumea politică nu a fost scutită de ele: tema salvatorului providenţial, a transformării radicale a societăţilor sau chiar naturii umane, au fost reluate la nesfîrşit de gânditorii din toate timpurile.

Şi astfel, ajungem la o situaţie dilematică, generată de două modalităţi divergente de abordare a realităţii: ideologia şi utopia. Cumpăna dintre ele poate fi greu definită, prezentul fiind incapabil să decidă ce trebuie privit ca ideologie şi ce trebuie privit ca utopie. Istoricul Eugen Stancu, face referiri în acest sens, în eseul `Science Fiction şi Utopie Comunistă`: ,,Decizia aparţine numai istoriei, ce deţine privilegiul retrospecţiei şi, în consecinţă, poate aplica singurul criteriu de clasificare posibil: dacă şi în ce măsură ideile unei epoci sunt realizabile”.

Potrivit teoriei marelui sociolog Karl Manheim, toate discursurile publice, opiniile exprimate în orice fel în spaţiul public, formele de exprimare artistică, exprimând punctul de vedere care conţin poziţii ale clasei sau claselor dominante, reprezintă ideologie.

În opoziţie cu acestea, viziunea lui Manheim pare a fi una foarte clară:
,,Discursul utopic exprimă punctele de vedere ale categoriilor oprimate, ale indivizilor care caută căi alternative de exprimare. Utopiile aspiră astfel, să devină ideologie. Ce are însă în comun gândirea utopică? Toate utopiile au un caracter implicit critic şi implicit sau explicit pragmatic, ele visează sau aspiră să transforme realitatea prezentului pe baza unei viziuni imaginative, însă organizate raţional, a unei realităţi”.

Cu alte cuvinte, utopia în viziunea lui Manheim, este puternic ancorată social şi politic, iar aspiraţiile şi slăbiciunile omului nou, sunt ancorate la rândul lor în falsele promisiuni ale celor care conduc mulţimile dezorientate, către haos şi dezbinare.