NEMILOSUL TICĂIT AL CEASULUI…

Moto: ,,Se roteşte-n păsări timpul, sunt lângă tine, dar cheamă-mă.” Nichita Stanescu

bsn Prin însăși esența firii noastre, suntem străbătuți de fiorul poeziei, de o anumită sensibilitate, ceea ce ne detremină să percepem într-un anumit fel multitudinea fenomenelor care se petrec în interiorul nostru sau în afara lui.

Astfel, problematica timpului, capătă o dimensiune aparte, iar punctul meu de vedere cu privire la acest aspect pornește de la dorința de a-i conferi clipei valoarea pe care o merită.

Ori de câte ori mă așez la masa de scris, ideile se derulează în fuga clipei, obsedate fiind de scurgerea ireversibilă a timpului, care nu iartă nereușitele și marchează – aș spune hotărâtor, destinul vieții. Deși cam peste tot în casă există ceasuri care mă atenționează asupra timpului care mai scurtează viața cu câte o secundă, uneori nu le observ, sau mă fac doar că nu le observ. Alteori, le privesc fascinat zbaterea neâncetată a secundelor și mă minunez de scurtimea minutului.

Timpul, această unitate infinită, este măsurabil. Îl măsoară cel mai bine viața noastră, a fiecăruia. Este și motivul pentru care îl consider un bun de mare preț pe care ni l-a dăruit cu generozitate Dumnezeu, lăsându-ne să facem cu el ce vrem, poate înainte de toate, să-l prețuim și să-l folosim cu chibzuință.

Suntem avari sau risipitori cu această bogăție miraculoasă? Răspunsul îl dă în mod cert fiecare, trezindu-ne că o dată vine clipa socotelilor finale, când nici cel mai performant computer nu mai poate schimba bilanțul. Observăm în anumite clipe de răgaz, cum ne trec minutele, orele, zilele și ne întrebăm dacă pierdem vremea consumând inutil ceea ce nu poate fi înlocuit, adăugat? Greu de spus… S-ar putea să fie așa, sau s-ar putea să nu fie… Posibil ca în momentele în care îi vedem pe unii plimbându-se agale, liniștiți, prin cap să le treacă idei geniale care mâine vor sluji întregii omeniri, poate sufletul să le fie mișcat de mari sentimente care îi vor înfrumuseța pe cei care vin după ei. Sau, de multe ori, suntem surprinși cum privim în gol. Ni se pare atunci că timpul se oprește în loc, dar nu este altceva decât acea plăcută senzație de destindere, de relaxare totală, când gândurile te părăsesc și te scufunzi într-o liniște interioară deplină… Pentru unii sunt momentele premergătoare marilor creații, așa că, toată această ședere în nemișcare este numai aparentă, iar timpul nu se scurge inutil…

Așadar, important este să înțelegem cum putem utiliza timpul astfel încât să nu ne sperie trecerea lui, această imponderabilă expresie a materiei și să nu pledăm pentru formele ei rigide de manifestare, căci ceea ce interesează în final, este rezultatul și nu modul de cheltuire a timpului.

Astăzi, când totul se desfășoară cu mare repeziciune, ni se pare că timpul trece mult prea repede, că a devenit mai zgârcit cu noi, care suntem parcă și mai risipitori cu el atunci când avem în vedere aplicarea lui practică. Ne pierdem deseori timpul cu banalități de tot felul, ținem discursuri interminabile și acoperim cu vorbe goale lipsa de idei…

De fapt, îmi dau seama că ceea ce este comun și leagă atâtea diversificări ale mele în spațiu și mai ales timp, este o permanentă năzuință de a afla și cerceta pe cele bune, ca și pe cele ce determină condiția existențială a omului, restaurarea și înălțarea lui spirituală…

Sentimentul grav și tulburător al trecerii timpului și chiar al morții iminente, a inspirat mulți poeți și prozatori. Dintre aceștia, pe Marin Sorescu nu l-au cuprins neliniști metafizice și tristeți apăsătoare gândindu-se la scurgerea timpului. Dimpotrivă, ceea ce rezultă din poezia de mai jos, este un anumit mod de trăire al acestui fenomen, unul mucalit, popular și detașat, autentic și înțelept. Versurile sale merită să fie ,,contabilizate” în memoria fiecăruia dintre noi:

„Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.
Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trăit.
O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi)”.
(Marin Sorescu – Contabilitate)

Mă uit la ceasul care îmi stă în față și măsoară necruțător timpul. Fac asta și când citesc și când scriu, dar și când privesc cum ziua și noaptea se întrepătrund, marcând un alt timp, un alt anotimp…
Mă uit la el parcă tot mai întrebător, dar el, hoțul de ceas, își continuă imperturbabil ticăitul. Răspunsul stă în mine…

P.S. Dacă tot am vorbit despre timp, scurta pauză despre care vă aminteam cu câteva zile în urmă a luat sfârșit, astfel că, la prima înfățișare, voi reveni cu un nou episod din tumultul vieții cotidiene…

Romulus Dan Busnea