Ca orice om normal, am și eu fixațiile mele în legătură cu mâncarea. Sunt câteva preparate de care nu mă ating în ruptul capului. Pe unele le-am încercat și prima degustare mi-a fost suficientă ca să le trec pe lista neagră. Este cazul ciorbei de burtă, al caltaboșilor și al specialității normande zisă și Andouilette (un fel de mațe fripte umplute cu alte mațe). În cazul altora mi-a intrat a priori în cap ideea că nu-mi plac (deși nici măcar nu le gustasem vreodată). Toba, creierul, pipotele, drobul și răciturile (piftia) se încadrează în această categorie. Întru respectarea adevărului istoric, răcituri am mâncat o dată, dar asta nu se pune, întrucât eram lihnit de foame și altceva comestibil nu se găsea pe o rază de ‘jdemii de leghe. Culmea ironiei, îmi place aspicul (care-i tot un fel de piftie, dar mai de la oraș) pe care-l mănânc cu plăcere. Până acum, la noi în casă nu s-a făcut piftie. Pentru că singurul “consumator” al acestei specialități era doar soția mea. Dar …
