Mă văd nevoit să mai amân cu vreo două zile continuarea celor scrise în episodul trecut, întrucât pare-se că totul devine și mai interesant după o altă tristă experiență de viață, petrecută din păcate, într-un moment nefast al vieții mele, unul de răscruce, unul de luptă, dar și de speranță…
Din drag de voi și din respect față de cei care mi-au oferit spațiul acestei rubrici continuatoare a celei de dimineață, nu abdic în fața încercărilor vieții, așa cum n-am făcut-o de peste zece ani de când scriu necontenit, în utima perioadă chiar benevol, fără a aștepta vreo răsplată, fără a mă transforma precum alții în partizani ai politicianismului grosier pe care ,,îl promovează” liderii unui partid sau altul, cei care, controlează în mare parte și mass media românească…
Și până la revenirea mea de la sfârșitul săptămânii, spre alinarea voastră, întru frumoasa iubire pe care o poate sădi sau reânvia această toamnă în sufletele noastre, vă readuc aminte câteva dintre nemuritoarele versuri ale celui care a fost poetul Nichita Stănescu…
Poem – Tu plutesti…
Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie. (Din volumul „Dreptul la timp”, 1965)
La-nceputul serilor
Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.
Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.
Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul ca sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.
Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
…Dar tot timpul suna ceva…ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori. (Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964)