Finul meu numărul doi (că așa i-a numerotat nevastă-mea, de la 1 la n, să nu-i încurcăm) este pescar înrăit. Înrăit în sensul bun al cuvântului. El chiar prinde pește și cred că nu i-a scăpat nici un ochi de apă (curgătoare sau stătătoare) din Lunca Siretului, de la Mircești și până mai jos de Adjud. Pe lângă faptul că prinde pește când merge la pescuit, mai are și alte două calități: știe să-l prepare (iată mai jos dovada – somn la grătar) și le mai dă și altora. De exemplu mie, care n-am fost în stare să agăț în cârlig nici măcar unul din sutele de păstrăvi înghesuiți într-un iaz cam cât o garsonieră confort trei, la Sovata. A prins în schimb fiică-mea, care avea atunci vreo zece ani.
Pană de crap cu mămăligă și ciuperci
