Pe la începutul anilor ’70 ai secolului XX, în perioada de maximă deschidere spre lume a Republicii Socialiste România, prin magazinele alimentare se găseau cam de toate. Inclusiv unt adevărat, cu 65 – 80% grăsime, și sardele portugheze conservate în ulei. În acele vremuri, nu era o problemă să execuți o pastă de pește ca la carte, având la îndemână ingrediente de calitate, ușor de procurat. În zece ani însă, situația s-a schimbat. Odată cu trecerea la “alimentația rațională” specifică Epocii de Aur, au cam dispărut de prin galantare nu numai produsele de lux (sau de fițe cum le-am zice astăzi) dar și produsele de bază, unele fiind raționalizate (pe bază de cartelă), altele comercializându-se în spatele magazinului, uneori direct din mijlocul de transport în care soseau. În anii de atunci (1980 – 1989), când carnea, untul, laptele, ouăle și hârtia igienică erau un lux, rețeta pentru pasta de pește s-a modificat radical, adaptându-se constrângerilor impuse. Dintre ingredientele originale s-au păstrat doar ceapa, sarea și piperul. Untul a fost înlocuit cu margarină, zeama de lămâie cu “Helas” (soluție diluată de acid citric) sau chiar cu E330 (acid citric cristalizat, sau “sare de lămâie” popular), iar sardina portugheză a fost detronată de conservele de pește oceanic. Chiar și în această formulă, pasta de pește era încă un preparat care stătea la loc de cinste pe mesele festive și/sau aniversare ale clasei muncitoare, alături de salata boeuf cu parizer în loc de carne (sau varianta noncarnivoră, salata à la Russe), piftia din adidași de porc, friptura din Frații Petreuș și, evident, nelipsiții creveți vietnamezi.
Acum ne-am boierit din nou și, dacă ne permite punga, putem reveni la ingredientele originale, ba chiar mai mult decât atât. De exemplu, eu mi-am permis aroganța de a substitui banala sardină în ulei cu păstrăv afumat. O delicatesă pe care o cumpăr de câte ori am drum pe la Păstrăvăria Cheița, o locantă despre care am să vă zic mai multe într-o postare viitoare.
Continuarea articolului o găsiți AICI.