PENTRU O ,,RESTITUTIO IN INTEGRUM” A SCENEI DE VALORI ROMÂNEŞTI

Societatea umană în ansamblul ei, este astăzi una fragmentată, plină de controverse şi amalgamuri, aproape sfâşiată de influenţele unui univers sterp şi neartistic, bântuit de curentul postmodernist, care-şi dizolvă constelaţia de stiluri şi tonuri în produse subculturale intens mediatizate, şi, care denotă, un sentiment de epuizare, de ignoranţă şi aroganţă, de goliciune, de copiere şi repetiţie, el însuşi fiind un factor de descompunere – în ciuda adepţilor săi, care încearcă să ne arate că din mii de cioburi, mai poţi face totuşi un întreg.

Postmodernismul nu este decât un concept artificial, care reduce lumea la o simplă maşinărie, eliminându-i în mare parte conţinutul său spiritual şi provocând un vid în interiorul sufletului uman. Un vid, care a fost compensat cu ajutorul noilor ideologii, prin diverse alternative spirituale sofisticate şi îndepărtate de adevărul absolut, prin consumul de droguri, prin explozii de violenţă şi vulgaritate – la care, şi arta postmodernă, contribuie prin uniformitatea tehnicilor şi jocul abstract al formelor golite de transcendenţă, la abandonarea omului într-o lume mult prea confuză şi dezorientată. Dezolantă deseori prin atitudine, prin indiferență, prin respingere…

S-a ajuns la estomparea graniţelor dintre cultură şi divertisment, punându-se semnul egal între o marcă de bere şi numele unei personalităţi culturale; paradoxal, cu toată explozia informaţională, cu toată această eră super cibernetizată, lumea postmodernă în care respirăm este tot mai săracă spiritual, însă tot mai plină de fundamentalisme de toate culorile ce au proliferat în ultima vreme, împreună cu alte noţiuni opuse globalizării ca naţiunea şi naţionalismul, apărute ca o reacţie la rupturile, la dislocările pe care aceasta le produce.

Promotorii noului cult al plăcerii, care a erodat într-o mare măsură cultura adevărată produsă de adevăratele valori, consideră că mediile de comunicaţie şi amuzament, ne oferă posibilitatea de a ieşi din lumea reală şi de a exista, de a trăi, în lumi inventate de industria de divertisment.
Deşi s-a scris destul despre fenomenul de McDonaldizare al lumii, se asistă în continuare, într-un mod pasiv, la extinderea acestuia pe întreg mapamondul, la invazia consumismului, sexismului, kitsch-lui, la un bâlci al pasiunilor, al urii, şi mai puţin al emoţiilor şi sentimentelor alese.

Şi iată că astfel, ajungem să fim inofensivi la tot ceea ce ne atacă persoana din afară şi nu mai suntem în stare să facem mai nimic pentru a păstra culturile tradiţionale şi valorile lor, care sunt în pericol de a fi înghiţite, degradate, distruse. Şi atunci, ne mai mirăm de transformările petrecute în mintea şi sufletul omului, care la un moment dat îşi pierde libertatea, mândria, demnitatea şi ajunge să decadă până şi în proprii săi ochi.

În accepţiunea marelui gânditor creştin, Petre Ţuţea, libertatea este o condiţie esenţială a existenţei, o stare de esenţă divină: ,,Libertatea eu a asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehiculul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sânt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să-şi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei – numai omul este capabil de o asemenea nebunie”. O obiectivă dar cruntă caracterizare a societăţii şi omului de astăzi, o găsim şi în romanul lui Marin Preda, Viaţa ca o pradă:

,,În secolul nostru, s-a văzut că biruitor nu iese omul liber, mândru şi aşteptat: ci bruta laşă, care eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute, împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteiere a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi fanatismului”. Parcă totul stă în noi: nu dorim să mai scriem, să mai citim, să ne ascultăm sufletul, să ne confruntăm în lupta ideilor, ceea ce ne-ar scăpa de reacţiile inerţiilor trecutului, de standardizarea tehnocratică, de o eră a violenţei manifestată nu numai în politică, dar şi în cultură şi civilizaţie, de o eră dominată de incultură şi superficialitate, de prost gust, de senzaţionalismul cel mai primitiv, de cultul trivialului, de absenţa din ce în ce mai pregnantă a criteriilor de ierarhizare a valorilor. Toate acestea ne sufocă, ne paralizează gândurile, sentimentele, trăirile unei vieţi care galopează parcă, spre deşertăciune.

Nu trebuie să ignorăm faptul că artiştii trebuie să se exprime într-o lume ,,saturată” de cultură – în care pe de o parte, comparaţiile cu valorile trecutului cultural sunt omniprezente, iar pe de altă parte, există tendinţe tot mai vădite de a respinge cultura în favoarea unor valori tehnologice şi a unor satisfacţii imediate puse la dispoziţie şi promovate cu insistenţă de mass media.

Foarte mulţi dintre noi, în special cei tineri, nu-şi mai amintesc vremea de dinaintea televiziunii, a super şi hipermarketurilor, a calculatoarelor şi telefoanelor mobile, a nebuniei şoselelor, a exploziilor muzicale de tot soiul. Ei, cei tineri, s-au obişnuit cu succesiuni rapide, discontinuităţi, întreruperi ale atenţiei, cu o cultură care poate fi plăcută şi dispreţuită simultan, dar din toate astea lipsesc, au fost eliminate valorile, stările sublime ale spiritului. Devenim tot mai apatici, neliniştiţi şi trişti, pentru că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru devine un spectacol rece, dezolant, grotesc şi dezarmant, ignorând cultul valorilor stabile, care îţi pot conferi o anumită siguranţă şi stabilitate, o anumită rânduială în viaţă.

Confuzia, dezorientarea care caracterizează şi societatea românească, este cauzată în mare parte de faptul că, aşa cum spunea regretata Zoe Dumitrescu – Buşulenga, am dat jos de pe piedestal marile valori ale neamului, precum Eminescu, şi i-am suit acolo pe copii. ,,Eu sufăr cumplit din cauza vremurilor în care trăiesc, pentru că se contestă valorile româneşti. Era să fac infarct când a apărut într-o revistă culturală pagina aia albă cu mia de lei, cu Eminescu, şi în interior articolele lui Patapievici, Paleologu ş.a.m.d. Elita românească îşi calcă în picioare valorile… Este posibil, când ai un geniu ca acesta? Nici la picioarele lui nu suntem… Nu se poate trăi fără modele. Tinerii sunt total debusolaţi. Nu vedeţi că toate datele sociologice relevă faptul că sunt tot mai debusolaţi? Au totuşi credinţa în Dumnezeu şi au nevoie de valori. De unde să le ia, dacă nu există acele persoane care să le deschidă drumul către valori şi dacă ei aud că tot ceea ce considerăm noi bătrânii valori, nu sunt valori, sunt non-valori? Atunci în mintea lor se face o confuzie absolut dramatică, uneori”, mărturisea într-unul dintre ultimele sale interviuri, marea doamnă a culturii româneşti.

Îndrăznesc să spun şi să cred că neamul nostru românesc nu şi-a pierdut în totalitate identitatea, iar valorile nu lipsesc cu desăvârşire, numai că ele trebuie căutate, modelate, promovate, chiar dacă parcurgerea unui asemenea drum, înseamnă multe suişuri şi ocolişuri. Asta înseamnă să reconstruim, să scoatem la suprafaţă România adevărată, România altfel, România profundă, demers demn de luat în seamă într-o perioadă critică a evoluţiei societăţii, care presupune în primul rând, o reconstituire a atitudinii faţă de trecut şi o reaşezare a stării de spirit între tradiţie şi model. Parcă am şi acum în faţă, aceeaşi prezenţă luminoasă a doamnei Buşulenga, care sesizând pericolul degradării fiinţei umane, a îndepărtării de credinţă şi de sistemul de valori, trăgea un semnal de alarmă: ,,Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că naţiunea aceasta vrea să fie neapărat ca altcineva. Vrem ca acolo. Fiecare ’acolo’ este acolo, nu aici. Avem şi noi ’aici’-ul nostru, dar cum să le scoţi din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor şi ce e al nostru, e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios şi poate prinde. Văd ceva la vecin şi vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare şi nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivaţii, alte condiţionări. Nişte oameni cultivaţi şi neimplicaţi politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă! Poate peste 20 – 30 de ani, când lumea va fi înţeles ce înseamnă valoare, model, democraţie”.

Cred că a sosit timpul ca lucrurile să meargă pe un făgaş istoric normal, ca ele să se aşeze şi să se liniştească în sufletele noastre, iar noi să repunem în drepturi scara valorilor culturii româneşti, pe poziţiile verticalităţii spiritului şi credinţei. Pentru că, simt şi sunt convins, că la fel ca şi mine, sunt mulţi alţii care pot continua lupta pentru reclădirea spirituală a neamului românesc…

Romulus Dan Busnea