De vreo câțiva ani, pe masa de Paște, pe lângă obligatoria triadă pască, ouă roșii, cozonac, am pus numai mâncăruri tradiționale. Sau pe-aproape. După operațiunea prin care se verifică rezistența la șoc a cojilor ouălor fierte vin antreurile: afumături de porc, caș, cașcaval, salam de Sibiu, ridichi, ceapă verde, roșii, castraveți, ardei, măsline. Nu lipsesc de la această etapă drobul de miel și salata boeuf, evident pregătită cu piept de pui. După această încălzire vine rândul sarmalelor: în foi de varză murată și de viță de vie, însoțite de smântână și mămăligă abia răsturnată din ceaun (de fapt e o oală de la Delimano, dar nu puteam rata efectul artistic de dragul adevărului).
Odată epuizat subiectul sarmale, urmează piesa de rezistență: friptura de miel. Cum la acest moment cam toți mesenii sunt deja ghiftuiți, abia dacă mai ciugulesc câte puțin din ea. Fără garnitură, făra salată. Și în special coaste. Astfel, an de an rămân cu o importantă cantitate de pulpă friptă de miel, din care ar trebui să mâncăm non-stop, eu și soția, măcar 4 – 5 zile. Cum e greu să găsești în această perioadă post-pascală musafiri care să nu fie sătui de carne de miel, resturile de friptură desprinse de pe oase poposesc în congelator, urmând a fi valorificate ceva mai încolo sub forma unei plăcinte.
Articol integral, AICI.
