Plastilina este un material de modelare asemănător chitului, făcut din săruri de calciu, vaselină și acizi alifatici. Plastilina este folosita pentru joaca copiilor si ca mediu de modelare pentru structuri mai formale sau permanente. Datorită faptului că nu se sucă, a devenit o alegere populară de material pentru animația stop-motion, inclusiv câteva filme câștigătoare de Oscar.
Franz Kolb, proprietarul unei farmacii din Munchen, Germania, a inventat plastilina în 1880. Pe atunci, orașul era un centru artistic iar în cercul de prieteni al lui Kolb se numărau sculptori. Aceștia s-au plâns că lutul pe care îl foloseau pentru modelarea sculpturilor se usca prea repede și că, în special iarna, era prea greu de lucrat cu el. Pentru a-și comercializa invenția, Kolb a prezentat-o companiei Faber-Castell în 1887, care o vinde și în zilele noastre sub denumirea de „Münchner Künstler Plastilin”.
William Harbutt, un profesor de artă în Bath, Anglia, a definit plastilina în 1897. Harbutt dorea un lut care nu se usucă pentru studenții săi la sculptură. El a creat o argilă netoxică, sterilă, moale și maleabilă, care nu se usucă atunci când este expusă la aer.
Harbutt a primit un brevet în 1899, iar producția comercială a început la o fabrică din Bathampton în 1900. Plastilina originală era gri. Au fost produse patru culori pentru vânzarea inițială către public. Plastilina a fost populară în rândul copiilor, a fost utilizată pe scară largă în școli pentru predarea artei și a găsit o mare varietate de alte utilizări (de exemplu, turnare pentru ipsos și materiale plastice).
Plastilina este aproximativ 65% agent de volum (în principal gips), 10% vaselina, 5% var, 10% lanolină și 10% acid stearic. Nu poate fi întărită prin ardere, se topește când este expusă la căldură și este inflamabilă la temperaturi mai ridicate.
Exista dosare care afirmă că Harbutt a brevetat o formulă diferită în 1915, în care a adăugat fibre de lână pentru a da plastilinei o compoziție mai puternică destinată dopurilor de urechi și ca pansament steril pentru răni și arsuri.
Cum spuneam, în afară de jocul copiilor și modelare pentru artiști, plastilina modelatoare se folosește și în filme. Animația cu plastilină este una dintre multele forme de animație stop-motion. Fiecare piesă animată, fie personaj, fie fundal, este „deformabilă”.
Animația tradițională, de la animația cel la stop motion, este produsă prin înregistrarea fiecărui cadru sau imagine statică pe film sau suport digital și apoi redarea cadrelor înregistrate înapoi în succesiune rapidă înaintea privitorului. Acestea și alte imagini în mișcare creează iluzia de mișcare prin redarea la peste zece până la douăsprezece cadre pe secundă.
Fiecare obiect sau personaj este sculptat din argilă sau din alt material flexibil similar ca plastilina, de obicei în jurul unui schelet de sârmă, numit armătură, și apoi aranjat pe platou, unde este fotografiat o dată înainte de a fi mutat ușor cu mâna pentru a-l pregăti pentru următoarea fotografie și așa mai departe până când animatorul a obținut cantitatea dorită de film. La redare, privitorul percepe seria de imagini ușor schimbătoare, care se succed rapid ca o mișcare.
Este necesar un mediu de fotografiere consistent pentru a menține iluzia de continuitate: obiectele trebuie să fie amplasate și iluminate în mod constant.