POEZIA, FRUMOASA DOAMNĂ DINTR-UN AMURG DE TOAMNĂ BACOVIAN

De câte ori toamna revine, amestecând însoritul cu cenuşiul zilelor sale, gândul – deşi obosit, însingurat şi împovărat de griji, îmi zboară la Bacovia, amintindu-mi de o superbă frază, citită undeva: ,,A venit toamna. Frigul umed a intrat în noi şi cerul de plumb plouă deasupra noastră. Singurul refugiu plauzibil este în Bacovia – maestrul absolut al anotimpului”.

Recitindu-l pe Bacovia, firul nostalgiilor se dezleagă, iar paşii ne poartă spre cafenele sordide, spre parcurile oraşelor provinciale. Peisajul atât de familiar atmosferei din versurile bacoviene este întregit în zilele de toamnă, de lumini crepusculare, de pădurile ruginii cu iz de frunze uscate, de stări de liniște și început de fericire, de poezie sublimă și meditație profundă…

Versurile lui Bacovia se strecoară uşor în noi, obsesii de prăbuşiri sau de elanuri inexplicabile se comprimă în imagini macabre şi-n voluptăţi istovitoare. Recitindu-l pe Bacovia, pătrunzi într-un univers liric de o sensibilitate excesivă, care filtrează esenţa cea mai concentrată a poeziei sale, un amestec învăluit în fum de ţigară, de fetid şi mosc, de durere şi plăcere, subtil îngemânate. Întreaga forţă a versului bacovian, constă în atmosfera pe care o crează, alunecând spre dezintegrare, spre o semi-somnolenţă, în care, instinctul vital îşi pierde vădit luciditatea, trăirea. Preferinţa maladivă a poetului pentru anotimpul galben-ruginiu, când natura se pregăteşte de hibernare şi când învelişul vegetal se ofileşte, se usucă şi piere descompus, revine obsedant în poeziile dedicate acestuia: ,,E toamnă, e foşnet, e somn…/ Copacii, pe stradă oftează / E tuse, e plânset, e gol …/ Şi-i frig, şi burează” (Nervi de toamnă).

Pompiliu Constantinescu, un interpret şi un exigent critic al literaturii române, spunea pe la 1945, despre Bacovia: ,,Universul său moral este atât de original, prin însăşi singularitatea lui, atât de personal în expresie şi atât de lucid în inteligenţa artistică prin care-şi surprinde dezagregarea, încât are toate atributele valorilor lirice. Ediţia definitivă a Operelor îl definitivează în conştiinţa contemporană şi-l fixează în raftul cu poeţi, la care ne vom adresa fermecaţi, întotdeauna”.

Prin Bacovia cel nemuritor, prin poeţii băcăuani de azi şi excepţionalele lor creaţii, prin manifestările care au loc în ultimii ani, dedicate liricii bacoviene, toamna devine cu certitudine un anotimp al poeziei băcăuane, iar amintirea şi omagierea poetului, trebuie să fie mereu o sărbătoare a spiritului, un act de cultură care trebuie receptat mai ales de cei tineri, cei cărora, din păcate, le oferim un mod de viaţă care stă în mare parte sub semnul pseudo şi nonvalorilor, al nerespectării şi nepromovării valorilor autentice. Este nevoie, mai mult ca oricând, de o reculturare, de o reexploatare a potenţialităţilor, de o veritabilă reeducare a eului interior, în spiritul adevărului şi credinţei, al iubirii de frumos, al trăirilor şi sentimentelor înalte.

Poezia este şi trebuie să rămână liantul între toate aceste încercări, dar şi între generaţiile viitoare. Poezia este şi trebuie să rămână un antidot al violenţelor şi strâmbăciunilor de tot felul care se petrec în societatea noastră, al tendinţelor telurice din om; poezia este cea care ne poate aduce seninătate, puritate şi bucurie. În tumultul vieţii cotidiene, în atâtea clipe amare cărora nu le găseşti sensul, refugiul în poezie este o desfătare, o binecuvântare şi o alinare a sufletului, după cum spunea cu emoție şi poeta Cezarina Adamescu:

,,Este știut că tunci când poezia se înalţă spre culmi- ca şi muzica, şi arta imaginii pure – constituie acte de credinţă. Ele întind punţi freatice între suflete, înăţându-le pe culmile inefabile ale credinţei. Ea uneşte, înlănţuie, contopeşte şi sprijină, tâmplă de tâmplă şi inimă de inimă.
(…) Să pătrundem, așadar în acest imperiu al Poeziei, imperiu cu veșmânt floral, prin care se strecoară blând aerul dintre miresme, unde echitația sacadată a tăcerii ne ispitește dimineților hărăzite nesomnului. Haideți să ne risipim împreună în tumultul cuvintelor ca în matricea unei blânde lumini în care se întrezăresc cozi de comete. Haideți să rostim în cinstea ei o rugăciune! Apoi, să intăm în ea smeriți, ca într-un templu. În acest univers fermecat şi atât de divers, prin stil, prin parfum, prin culoare, ai senzaţia că nimic rău nu ţi se mai poate întâmpla, aţipesc toate spaimele, îţi tragi peste pleoape jerseul filigranat al Poeziei, realizând că precauţiile devin inutile de vreme ce mâinile miros a merişor, a salcâm înflorit, a tuberoze… Şi, fiecare celulă onirică, se desface la infinit, devenind ninsoare poetică.

(…) Să nu ne pierdem aşadar, cumpătul. Câtă vreme mai avem generozitatea de a ne aduna sub auspiciile Poeziei, acestei stări de inefabil, de a citi şi a scrie poezie, încă nu e totul pierdut. Mântuirea e posibilă, fiindcă se cunoaşte efectul tămăduitor al Poeziei”.

În curând se face dimineață …O pleoapă mi se închide, iar prin cealaltă, de-abia de mai zăresc frânturi dintr-o imagine în care soarele şi toamna se amestecă, se contopesc, într-un amurg de vis, ce brusc mă cuprinde pe ale sale unde. Un amurg violet, fascinant, etern bacovian…

,,Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,
Şi-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha…” (George Bacovia – Amurg de toamnă)

,, Amurg de toamnă violet …
Doi plopi, în fund, apar în siluete
— Apostoli în odăjdii violete —
Orașul e tot violet.

Amurg de toamnă violet …
Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;
Mulțimea toată pare violetă,
Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet …
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orașul tot e violet”. (George Bacovia – Amurg violet )
Romulus Dan Busnea