POLITICA DENIGRĂRILOR ÎN CULTURĂ

Începutul noului secol, a adus cu sine un context cultural esenţial modificat, generat de o lume globalizată, care tinde să uniformizeze tot mai mult, să erodeze şi interiorul sufletelor noastre, tot mai măcinate de sentimente ciudate, contrare principiilor pe care s-au clădit spiritual generaţii întregi.
Trăim un timp al înstrăinărilor, desolidarizării şi destrămărilor de tot felul, în care, denigrarea a ajuns stindardul multor indivizi care se consideră elitişti şi, pentru care, termenul denigrare a devenit sinonim cu o plăcere dusă pînă la paroxism, mai ales atunci când le reuşeşte bălăcăreala cuiva. Începând cu micile ecrane şi terminând cu publicaţiile culturale, răfuielile personale ocupă din nefericire, spaţii imense. Ne-au învăţat până şi pretinşii reprezentanţi ai elitei intelectuale de la noi că senzaţionalul, elementele care au dat o notă mai tumultoasă vieţii unor mari personalităţi ale culturii române, au mai multă importanţă decît opera în sine, şi chiar au încercat să dea jos aceste figuri reprezentative de pe soclul genialităţii, pe care istoria culturii le fixase definitiv. Asemenea atitudini periculoase, ar putea fi amuzante în cel mai rău caz.

Din păcate, iar realitatea imediată confirmă acest adevăr, mai degrabă şi uneori cu un entuziasm debordant, aproape demenţial, oamenii dau dovadă din ce în ce mai des, de solidaritate în a face rău cuiva, decît invers. Şi atunci – şi aici mă refer strict la cultură – de ce să nu devină cineva mai interesant, mai receptiv şi mai captivant, prin a spune tot felul de inepţii, de lucruri mai puţin onorante faţă de un poet, prozator sau pictor, decât să vină cu noi şi semnificative contribuţii la actul de cultură. E mult mai uşor pentru unii să se facă mai auziţi, mai remarcaţi, prin insulte şi denigrări, că oricum ele dau mult mai bine la publicul receptor, decât orice alte fapte menite a apăra integritatea vieţii şi operii unora dintre personalităţile noastre, adevărate somităţi în domeniile în care au activat şi pentru care şi-au sacrificat de cele mai multe ori, cei mai frumoşi ani din viaţă.

Însă, produsul denigrării şi al bălăcărelii nu apare brusc, ci începe prin exersări în ziare și reviste obscure sau aşa zise de scandal, publicații pe care, decenţa, bunul simţ, le ocolesc cu multă atenţie, ca şi cum ar avea în faţă posibili atentatori la frumuseţea şi unicitatea vieţii care ne-a fost dată să fie trăită, aici pe pămînt. Denigratorii încep să mârîie la tot ceea ce le depăşeşte puterea de înţelegere, după care se reped asupra prăzii şi încep hărţuirea ei, iar apoi o devorează cu o voluptate uneori greu de descris chiar şi pentru cei consideraţi plini de un sadism feroce.

De pildă, denigrarea lui Eminescu, despre care am amintit în nenumărate rânduri, este cel mai clasic şi mai elocvent exemplu în acest sens, o denigrare căreia i s-a spus mai blând, demitizare. Începea, aşadar, cu Eminescu, o nouă epocă a spectacolului submediocru al reconsiderării valorilor cultural-literare naţionale, prin lansarea unor atacuri fără precedent asupra clasicilor literaturii române, care s-au extins ulterior, cuprinzând aria tuturor generaţiilor. Pe vremea lui Ceauşescu, atunci când se hotărâse prima reabilitare a mareşalului Antonescu, o întreagă operaţiune – în care au fost implicate serviciile secrete, externe şi mai mulţi înalţi lideri ai partidului comunist – a culminat cu publicarea romanului ,,Delirul” al lui Marin Preda, pe baza căruia s-au iscat tot felul de polemici întreţinute în special de adversarii lui Preda, de acei denigratori care încercau să se pună bine cu oficialii statului şi să-şi asigure pe veci trăinicia operelor scrise, dar care, nu se ridicau nici pe departe la valoarea operei literare a marelui romancier.

Una dintre marile diversiuni din ultimii ani îndreptate asupra culturii româneşti s-a concretizat prin atacul la opera lui Paul Goma, prin care nu s-a dorit altceva, decât inocularea ideii potrivit căreia, poprul român nu mai are repere morale.

Disidenţa şi lupta scriitoricească a lui Goma împotriva terorii comuniste, experienţa lui de la securitatea şi închisoarea comunistă cu care a avut de-a face, genocidul comunist din Basarabia pe care îl descrie şi ni-l descrie, precum şi titlul de ,,Soljeniţîn al României” ca şi ,,Jurnalul” lui neiertător sunt prezentate într-un mod băşcălios, fapt ce oglindește adevărata faţă a detractorilor lui Paul Goma. A celor care nu pot înţelege scrisul prozatorului atât de neobişnuit şi special, dar care pot pune în umbră prin denigrare, toată opera lui, sau excelenta sinteză a spaţiului românesc din perioada comunistă prezentă şi în opera lui Nicolae Breban, alt scriitor tot mai puţin prezent în spaţiul cultural românesc. Ce să mai spunem atunci, de istoricii Alexandru Zdub, sau Florin Constantiniu, de un adevărat istoric literar precum Theodor Codreanu, sau de spiritualitatea lui Arsenie Papacioc, sau Bartolomeu Anania, a căror prezenţă în spaţiul cultural şi spiritual românesc, devine aproape insesizabilă în zilele noastre…

Denigrările şi defăimările aduse neamului nostru de ,,oamenii recenţi” şi plini de idei măreţe, promotori ai noilor valori ale culturii româneşti, continuă într-un mod dezonorant pentru naţiunea română. Această invazie de inculţi, denigratori şi reconsideratori de cultură devine periculoasă prin puterea de acaparare şi de infestare inimaginabilă, cauzată în mare parte şi de mass-media, care le consolidează poziţia, prin forţa cuvântului şi a imaginii, alimentate cu obscenitate şi vulgaritate, tocmai de cei care ar trebui să ne explice în ce constă perenitatea valorilor umanităţii. Şi să nu uităm o vorbă a cuiva, care se voia a fi un semnal de alarmă: ,,Atenţie la denigratori, fiindcă ei nu sînt nici toţi inculţi, nici fără motivaţie. Dar, mai ales, sînt periculos de solidari între ei”.

ROMULUS DAN BUSNEA