POSTMODERNISMUL, EXPRESIA DECĂDERII SPIRITUALE ȘI CULTURALE A UMANITĂȚII (2)

rp_bsn-1-470x3421.jpg

Trăim într-o epocă marcată de controverse și paradoxuri, de predominanta politicului în viața socială (cu ideologiile ,,Corectitudinii Politice” – ,,Political Correctness”, o mișcare ce grupează ,,stângiștii postmoderni”: feministele, multiculturaliștii, ecologiștii radicali, susținătorii extremiști ai ,,drepturilor omului” și animalelor, activiștii promotori ai drepturilor handicapaților, lesbienelor și homosexualilor etc), de avansul tehnologiei de vârf, de amalgamuri spirituale. Iar atitudinea față de lumea contemporană este cel mai bine reflectată de POSTMODERNISM, cel mai de seamă fenomen cultural actual ce depășește sfera stilurilor artistice, fiind totodată, o prezentare relevantă a societății în ansamblul manifestărilor ei, una dintre armele culturale ale globalismului.

Iată și câteva poziții culese dintr-o antologie ce încearcă să explice orânduirea noastră actuală, guvernată de curentele și ideologiile impuse de Noua Ordine Mondială Materială și Spirituală:
,,Îmi amintesc amărăciunea cu care am primit vestea că Peter Pan era, de fapt, însoțitor al sufletelor copiilor spre cealaltă lume. Aveam vreo 10 ani atunci și nu prea înțelegeam moartea și răul. Nici cei 20. 000 de copii uciși în Cecenia începând din ’94, pe care îi vedeam înghesuiți în statistici pe la știri nu cred să fi înțeles nuanțele discursului urii în societatea maladivă ce-și poartă dovezile descompunerii ca trofeu.

Despre postmodernism se vorbește încă din a doua jumătate a secolului trecut, fiind un concept utilizat de Arnold Joseph Toynbee (istoric și scriitor britanic, 1889-1975, n.a.) pentru a face referire la perioada de tranziție a societății occidentale. Tranziție ce vădește o lume frântă sub bilanțul necruțător al celor două conflagrații mondiale, bulversată de dimensiunile nebănuite ale violenței și înăsprită de totalitarism; o lume care și-a pierdut conștiința istorică, națională, asumându-și globalizarea artificială dirijată de mass-media și subcultura informației excesive. Bombardamentul zilnic cu imagini și idei poate avea efectul advers – al golirii de sens – o implozie care duce la un deșert cultural al populației nivelate drastic și omogenizate prin robia informațională.

Omul postmodern s-a autoexilat în actualitate și universal, iar Noica amintea că nu poți fi om până nu ieși din statistică, până nu-ți asumi individualitatea cea mai adâncă.

Este, de asemenea, o epocă a relativismului moral și a fragmentării. Omul recent e alergic la absolut, alergic la interdicții și nesigur în jocul determinării valorilor. În `Terorismul intelectual`, Jean Sevilla construiește un tablou al implicațiilor sociale ale revoluției sexuale din ’70 și al nesiguranței provocate de atitudinea tot mai paradoxală a omului postmodern față de etică. Neîncrederea fățișă în perceptele religioase și rănile adânci lăsate de război duc la o incapacitate cronică de ierarhizare a valorilor – nu mai există bine și rău, ceea ce se urmărește este un vag ideal de a fi `politically correct`, iar ambiguitatea acestui concept a rezultat în numeroase abuzuri în numele libertății și egalității. Nesiguranța morală patologică a postmodernului e și un rod al viziunii paradoxale asupra omului – atât ca scop suprem în sine, cât și ca mijloc – coborât până la nivelul obiectelor. În epoca supremației omului, omul e ucis. Legal. Avortat și eutanasiat. Pentru că egalitatea de multe ori se dă în forma ei ultimă – egalitate în moarte.

Baudrillard spunea că postmodernismul e un imens proces de pierdere a sensului. Pentru că omul actual nu se mai are decât pe sine. După ce Nietzsche L-a îngropat pe Dumnezeu la sfârșitul secolului XIX, postmodernismul L-a înviat doar pentru a-L răstigni pe un cer al iluziei și desuetudinii, ca supapă necesară a iraționalului manifest. Dumnezeul-relicvă. Dumnezeul-subiect de butadă. Dumnezeul singur și Dumnezeul pe care nici măcar nu-L mai neagă nimeni, pentru că nu mai are nimeni nevoie de El. Dar omul actual a uitat ceva – nu-L poate precipita spre abis pe Dumnezeu, fără să ajungă și el acolo. Și cred că deja se știe gustul prăpastiei…” scrie Emma Pustan într-o referire ,,Despre Postmodernism Și Tot Felul de Înmormântări” postată pe blogul său ,,Edictum dei”.

Abordând strict latura spirituală, în fapt, cea esențială a existenței noastre, vă redau în continuare, un fragment dintr-un interviu cu pr. dr. Daniel Enea, lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Timişoara realizat de Gheorghe-Cristian Popa și publicat în revista Lumina (2009):
(…) – Ca orice curent ideologic, postmodernismul penetrează diverse domenii culturale: literatură, artă, arhitectură ş.a. Ce prejudicii aduce postmodernismul pe plan teologic?

– Postmodernismul neagă doctrinele cu valoare universală, paradigmele unice, crezurile gata făcute, limbajul şi simbolica impuse de un centru unic. Postmodernismul respinge, pe de o parte, transcendenţa şi absolutul lui Dumnezeu, dar, pe de altă parte, şi contingenţa sau neutralitatea lumii. Se afirmă că legătura dintre Dumnezeu şi om este discontinuă, iar de aici se explică şi derivă pluralismul religios, diversitatea, spiritualitatea individualistă, religiozitatea populară. În postmodernism, credinţa, ca valoare religioasă absolută, este permanent pusă la îndoială. Pe plan religios, postmodernismul nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar nu se duce să-L cunoască, să-L descopere, ci caută să-L închidă pe Dumnezeu în spaţiul său.

– Atunci, cum caracterizaţi omul postmodern?

– Omul postmodern este pândit la tot pasul de pericole, căci peste tot este asaltat de cei ce cred că `totul este permis` şi nu au respect pentru viaţa umană, fiindcă sunt postmoderni, şi a fi postmodern înseamnă a nu mai crede în Dumnezeu şi nici în valoarea omului creat după chipul lui Dumnezeu şi cu infinite posibilităţi de a ajunge la asemănarea cu Ziditorul său. Ca rezultat al nivelului slab, chiar subuman, la care a ajuns omul postmodern, el nu se mai bucură să guste din cultura adevărată şi nu mai poate crea o cultură autentică. Acest lucru explică suferinţa multor tineri de astăzi. Aceasta nu cere un mare efort în actul creaţiei şi nici în cel de receptare, dar nici nu hrăneşte spiritul. Suferinţa provocată de neputinţa potolirii setei după Absolut, Adevăr şi Viaţă, sădită în om prin actul creaţiei – ca destin al său -, după înălţimile de dincolo de lumea naturală, îl face pe omul postmodern să devină prea adesea, şi tot mai mult, victima surogatelor: alcool, droguri, sex, prostituţie, aventură, lux, violenţă, pornografie, internet etc. Dar acestea nu ţin loc de Dumnezeu şi nu rezolvă problema fundamentală a omului – mântuirea.

– Negând valorile eterne ale credinţei creştine, refuzând Modelul Suprem – Hristos (Dumnezeu – Omul), unde mai caută omul postmodern modele?

– Printre oameni, dar, din cauza confuziei provocate de el însuşi prin nesocotirea Revelaţiei divine, omul postmodern se declară pe sine `măsura tuturor lucrurilor` şi el hotărăşte ce este bine şi ce este rău. Aşa se face că el îşi caută şi găseşte drept modele de conduită persoane imorale, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, numai pentru că ele au fost declarate `megastaruri` şi `superstaruri`. Toate aceste confuzii dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre frumos şi urât, dintre muzică şi zgomot, dintre operă de artă şi kitsch, dintre moralitate şi imoralitate sunt rezultatul indiferenţei faţă de Dumnezeu şi au generat răsturnarea scării de valori. De aceea, sfântul, ca prieten al lui Dumnezeu, este desconsiderat, iar starul, chiar dacă este imoral, este idolatrizat.

Observăm, cu stupoare, cum postmodernismul a coborât omul în lumea obiectelor. Omul are un preţ şi este vândut la `bursa de acţiuni` a acestor idei şi concepte însumate în postmodernism. Se vinde inteligenţa, se vinde trupul sau doar anumite componente şi organe. Omul este tranşat şi se ia din el doar ceea ce este necesar. Postmoderniştii doresc cu orice preţ ca omul să nu mai fie om, chip şi slavă a Sfintei Treimi. Vor să-l descreştineze şi să-l neopăgânizeze, aducându-l la starea de animal, obiect sau robot. În mai toată mass-media de astăzi se vorbeşte despre animalitatea umană: crime, desfrâuri, violenţă. Apoi, ştiinţa aduce o nouă provocare prin manipulările genetice, culminând cu clonarea umană – o ştiinţă fără de Dumnezeu. Iată doar câteva dintre rătăcirile şi căderile omului în faţa provocărilor postmodernismului.

– Pentru omul care a crescut şi trăieşte în realitatea postmodernă, deci care nu cunoaşte altă `doctrină`, care ar fi soluţia salvatoare?

– În faţa lui Dumnezeu, valoarea omului este aceeaşi, cea pe care a avut-o la creaţie. Cu toate căderile şi rătăcirile lui, cauzate de provocările postmoderne, omul rămâne tot chipul lui Dumnezeu. Singura soluţie pentru salvarea omului de la provocările postmodernismului este întoarcerea la Hristos, urmarea lui Hristos şi trăirea vieţii în Hristos. În Iisus Hristos ni se descoperă măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Credem aşadar că aceste probleme de criză puse de cultura postmodernă îşi vor găsi rezolvarea şi salvarea printr-o nouă cultură creştină, prin spiritu-alitatea ortodoxă, cea care îl are ca model pe Dumnezeu Omul – Domnul nostru Iisus Hristos, `care ieri, azi şi în veci este acelaşi` (Evrei, 13, 8).

– Ce se întâmplă cu cei care se identifică cu postmodernismul?

Ar trebui să ne inspire doar milă. El a apărut ca o expresie a unei grave decăderi spirituale şi culturale. În numele postmodernismului sunt produse azi în cultură multe bazaconii şi chiar fapte detestabile. De aceea, atitudinea firească faţă de provocările ideologice postmoderniste nu poate fi decât una de categorică respingere şi distanţare. În faţa provocărilor secularizante sau pietiste ale zilei de astăzi, Biserica Ortodoxă nu trebuie să piardă din vedere nici o clipă că lumea tot mai tehnicizată, robotizată şi frustrantă, are nevoie mai mult ca oricând de spiritualitate, de comuniune şi de sfinţenie. Toate acestea îşi au izvorul nesecat în Sfânta Treime şi în relaţia sinergetică dintre Dumnezeu şi om prin Sfintele Taine, dintre lume şi cosmos. Cât timp omul rămâne ancorat şi statornic în această relaţie dată de harul dumnezeiesc, este ferit de a deveni străin de semenul său şi de sine însuşi şi poate tinde spre orizontul totdeauna deschis al transfigurării sale.

În calitatea noastră de creştini şi mărturisitori ai valorilor spirituale şi culturale, avem datoria să respingem ferm şi categoric aceste provocări ale postmodernismului şi să ne facem din nădejde un mod de viaţă firesc. Personal, nădăjduiesc că toate aceste provocări vor avea un rol pozitiv, în a descoperi frumuseţea creştinismului, a lumii de la începutul mileniului al III-lea”.

O serie de concluzii, poate nu chiar finale, cu privire la postmodernism:

Nu poate fi ignorat faptul că artiștii trebuie să se exprime într-o lume saturată de cultură – în care comparațiile cu valorile trecutului cultural sunt omniprezente -, pe de o parte, iar pe de altă parte, într-o lume care tinde să respingă tot mai mult cultura în favoarea unor valori tehnologice și a unor satisfacții imediate oferite și promovate cu insitență de mass-media, de ,,societatea spectacolului”. Foarte mulți dintre noi parcă nici nu-și mai amintesc vremea de dinaintea televiziunii și a internetului, a super și hipermarketurilor, a nebuniei șoselelor, a exploziilor muzicale de tot soiul; ne-am obișnuit astăzi – în special cei tineriv – cu o cultură care poate fi plăcută și disprețuită simultan, plină de succesiuni rapide, discontinuități, fragmentări, întreruperi ale atenției. Postmodernismul înglobează de obicei, stiluri și tonuri în produse culturale: copiere, goliciune, un sentiment de epuizare, un amestec de niveluri, forme și stiluri, o savurare a replicilor și repetiției, o luciditate care dizolvă devotamentul în ironie. Modernismul a spart coerența, adică întregul unitar, iar cioburile sunt sursa de delectare a postmodernismului; postmoderniștii zâmbesc având aerul omului atotștiutor, întrucât ei au văzut deja totul…

Postmodernismul ironizează, caricaturizează și minimalizează tradiția, spiritualitatea religioasă în cultură și, în special cultura creștină; postmodernismul respinge continuitatea istorică și se plasează undeva dincolo de această continuitate, dat fiind faptul că istoria a fost fracturată de viziunea unui eventual sfârșit material al istoriei, viziune cultivată de bomba nucleară, de războiul din Vietnam, de stupefiante, de revoltele tineretului, de mișcările pentru afirmarea drepturilor femeilor și ale homosexualilor, în esență, de fenomenul de eroziune suferit de o universalitate falsă și nefastă întruchipată de sfânta treime postmodernistă: Liderul (ca înlocuitor al divinității, al Tatălui Ceresc), Statul și Poporul, având la bază consumismul, politica ce făurește aproape toate bunurile, inclusiv cele culturale, cu scopul de a le vinde și de a maximiza profiturile marilor corporații, indiferent de ce și cum se reflectă toate acestea asupra vieții umane. Referindu-se la acest aspect, celebrul actor Marlon Brando, spunea: ,,Nu mai sunt artiști. Noi suntem doar oameni de afaceri. Comercianți. Și aici nu mai încape arta, sau încape, doar dacă îi lărgim orizonturile, uneori, prin eforturi supraomenești”.
În fapt, mesajul postmodernismului este următorul: fă tot ce poți face cu stagnarea și capitulează onorabil. Iar frumusețea, privată de forța ei critică într-o epocă a supremației ambalajului și degradată la rolul de ornament al realității, este eliminată în cele din urmă de pe agenda postmodernismului. Un postmodernism ce pare sortit să fie o intermitență. Totuși, măsurarea timpului istoric este o treabă înșelătoare, deoarece, intermitențele pot fi durabile. Iar anii, în eternitatea ce reprezintă nesfârșirea timpului, oare când mai pot fi contabilizați?

Se pare că o anumită mișcare de rezistență prin cultură se opune din răsputeri prezentului frenetic și debordant dominat de incultură, indiferență și superficialitate, de kitsch, senzaționalism și trivial, într-o lume în care, valorile se desrtramă, iar mulți nu mai cred decât în iluzii deșarte. Cu toate acestea, lupta pentru realizarea și supravețuirea idealurilor mărețe de renaștere spirituală devine una tot mai acerbă, mai clară, fără de întoarcere…
Căci, doar astfel ne asigurăm nemurirea… (VA URMA)

ROMULUS DAN BUSNEA