.

De la trotineta de...

Primele trotinete au fost realizate manual în zonele urbane industriale din Europa și...

Cum să mai scazi...

Prețul asigurărilor auto obligatorii a crescut destul de mult, anul trecut, știm cu...

De ce aveți nevoie...

Unele persoane petrec mult timp în bucătărie. Pentru a găti, desigur, dar și...

Soluții moderne pentru probleme...

Sănătatea este un aspect esențial al vieții noastre, iar progresele din domeniul medical...
AcasăActualitatePOVEȘTI DE VIAȚĂ...

POVEȘTI DE VIAȚĂ / Din Colecția Casei Regale a României (1)

Întru suflet și credință, de Dumnezeu și de neam: Ileana, principesă de România, prințesa – infirmieră (povestea vieții și a credinței neșterse; rugăciunea ,,Tatăl nostru”, într-o viziune specială, împărțită pe cele șapte zile ale săptămânii, prezentată în premieră începând de luni)…

bex 7 Noblețe, credință, generozitate, dăruire și dragoste față de semeni și de țara sa, România, pe care a iubit-o până la suferință… O frumusețe cu totul aparte (rareori poți să ai în față imaginea unui astfel de chip angelic, luminos, unul care să-ți fie drag ori de câte ori îl privești), cuget curat, plin de smerenie, ,,un suflet pribeag și rătăcit”, răscolit de părăsirea locurilor pe care le-a cunoscut și le-a iubit cât i-a fost dat să trăiască: meleagurile românești, oamenii săi…
Acesta este profilul celei care ne-a oferit una dintre cele mai frumoase și mai tulburătoare povești de viață: Ileana, principesă de România, arhiducesă de Austria (n. 5 ianuarie 1909, București – d. 21 ianuarie 1991, la Spitalul ,,St. Elizabeth” din Youngstown, Ohio, SUA), fiica regelui Ferdinand I și a reginei Maria ai României.
Parcurgând volumul ,,Trăiesc din nou” (Ed. rev., București, Editura ,,Humanitas”, 2005 – traducere din engleză de Mihaela Skultety – Myer), carte ce reunește memoriile principesei Ileana (redactare finalizată în 1951, Massachusetts, SUA), am constatat încă o dată, că nu avem un cult al valorilor, că nu apreciem îndeajuns valorile reprezentate de Casa Regală a României, în fapt, cele ce reprezintă motorul dezvoltării și democratizării, însemnele identității naționale și continuității statale.
Chiar dacă ne este greu să recunoaștem, modul în care tratăm trecutul și prezentul istoric trădează o anumită indiferență, o lâncezeală spirituală și intelectuală, principala cauză constituind-o lipsa unei educații în spiritul valorilor și tradițiilor neamului din care facem parte, mentalitățile moștenite de pe vremea vechiului regim de sorginte comunistă, constituind probabil, singura ,,circumstanță atenuantă” ce poate fi luată în considerare în procesul remodelării conștiinței naționale. Pare într-un fel neverosimil, cum astfel de personalități care și-au sacrificat viața pentru bunăstarea noastră, sunt ignorate, uitate, nerăsplătite, așa cum s-ar fi cuvenit, pentru cutezanța de a crede și de a lupta până la capăt pentru un viitor mai bun, pentru libertate și democrație, pentru idealurile noastre, pentru reântregirea neamului…
După cum scria în prefața cărții regretatul scriitor, critic literar, diplomat și om politic Alexandru Paleologu, ,,Trăiesc din nou” ,,este istoria unei prințese care devine o femeie ca oricare alta, învățând să gătească, să spele vasele, să facă piața, să muncească pentru hrana zilnică a copiilor ei, așa cum Dumnezeu a osândit-o de la începutul ei”.
Mai apoi, referindu-se la înclinația principesei spre arta scrisului, dar și spre cea a tămăduirii și îngrijirii celor suferinzi, acesta continuă șirul aprecierilor: ,,Ca autoare, domnița Ileana, care nu a scris decât ca să explice americanilor tot ce aceștia ignoră sau nu pricep din Europa, mai cu seamă din România, dovedește un talent portretistic și un simț de observație prompt și infailibil, cu expresie percutantă, definitivă. Talentul ei literar este asemenea cu al reginei Maria în ce privește evocările, tipurile și caracterele umane, intuirea sentimentelor, percepția detaliilor amuzante sau emoționante, înțelegerea imediată, chiar divinația și asumarea suferinței semenilor. Față de regina Maria, care se vroia și efectiv era o remarcabilă scriitoare, domnița Ileana are în plus o mai sigură privire asupra politicului, o luciditate și o obiectivitate a judecății care-i permite o anumită detașare. Ea nu se vroia scriitoare, nu avea decât o singură pretenție, cea de a fi infirmieră, mai exact `asistentă`. S-a străduit, necruțându-se, suportând oboseala, propriile ei suferințe fizice fără a le da întâietate, acceptând fără crâcnire și umilințele (care nu ocolesc nici pe principese, nici pe regine) pentru a întemeia dispensare, mai întâi modeste, cu utilaj adaptat prin munca proprie și a celor câteva persoane devotate, mai apoi obținând sprijin de la câțiva binevoitori sau prieteni, ca generalul Nicolae Tătăranu sau inginerul Malaxa, organizând spitale și servicii de chirurgie, pentru răniți, dar și pentru orice ființă umană în suferință. Totdeauna supunându-se celor pe care îi atrăgea în aceste acțiuni pentru competența și devotamentul lor.
S-a considerat totdeauna subalternă, a doamnei Podgoreanu, a surorilor Băicoianu, a doctorului în care avea încredere pentru îngrijirea răniților și bolnavilor”.
De altfel, o sarcină pe care și-a asumat-o și a dus-o la îndeplinire cu toată puterea ființei și a spiritului său înobilat de credință, devotament, altruism și multă dragoste….
Principesa Ileana a fost părtașă la cele două războaie mondiale, a suferit și a fost alături de români, iar după instalarea regimului comunist, a fost forțată să ia calea pribegiei, așa cum s-a întâmplat cu toți cei din sânul Familiei Regale a României. A descris cu mult patos toate întâmplările, stările, încercările și năzuințele poporului său, într-o succesiune de evenimente ce pe parcursul lecturii, te țin într-o permanentă stare de veghe, deschizând sufletele și trezind conștiințele…
S-a achitat de toate sarcinile ce și le asumă de regulă familiile regale, riscându-și viața, onoarea și demnitatea, punând mai presus de orice grija față de cei din jurul său, faptele sale fiind relevante în acest sens (actele caritabile, participarea alături de Crucea Roșie din România la acțiunile de salvare a vieții ostașilor români, continuarea procesului de modernizare a Spitalului ,,Inima Reginei” înființat de mama sa, Regina Maria a României, în ciuda piedicilor generate de problemele financiare, de criza războiului).
Despre tumultoasa și încercata viață a principesei, cea pe care a avut onoarea să o cunoască, regretatul academician, profesor, eminescolog și umanist, Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta) scria într-una dintre evocările sale:
,,Fiica cea mai mică a regelui Ferdinand și a reginei Maria, prințesa Ileana, viitoarea Maica Alexandra, s-a născut în 1909. În 1931 s-a căsătorit, la Palatul Pelișor, cu Anton de Habsburg, arhiduce de Austria. Cei doi au avut șase copii și au locuit mult timp într-un castel din afara Vienei. 23 August 1944 i-a găsit la Bran, unde prințesa ca și mama ei, în primul razboi mondial îi ajuta pe răniți, într-un spital, cu un personal extrem de redus și de devotat.
Crăciunul anului 1947 avea să-i schimbe total viața. Chemată, de regele Mihai, la București, a aflat după câteva zile că trebuie să-și împacheteze totul și să părăsească țara.
În 1950, după o perioadă în care a locuit în Elveția, s-a stabilit, împreună cu soțul și copiii, în Statele Unite. Arhiducele s-a întors în Austria și curând cei doi au divorțat. Prințesa și-a crescut apoi singură copiii, ținând prelegeri și conferințe și scriind cărți (I live again – Traiesc din nou; Hospital of the Queen’s Heart – Spitalul Inimii Reginei). Avea să se recăsătorească cu Ștefan Isărescu.
Anul 1959 i-a adus o mare nenorocire. Fiica ei cea mare și soțul acesteia, un american, au murit într-un accident de avion. După doi ani, prințesa s-a mutat în Franța și la 52 de ani, a devenit novice la o mănăstire din Bussy-en-Othe. A petrecut șase ani în acea mănăstire, apoi s-a întors în America, pentru a zidi o mănăstire ortodoxă.
În 1967 a revenit în Franța, la aceeași mănăstire din Bussy, unde va fi unsă monahie. Atunci a devenit Maica Alexandra. A plecat din nou spre New York, iar în septembrie 1968, lăcașul ortodox ridicat din colectele strânse de ea și din banii ei proprii, a fost sfințit.
În primăvara lui 1990, dorind mult să ajute copiii orfani din România, a revenit în țară, în ciuda vârstei (81 de ani) și a sănătății șubrede, însoțită de una din fiice. După întoarcerea în Statele Unite, s-a îmbolnăvit și, suferind un atac de cord, a murit la 21 ianuarie 1991. Se odihnește în Pennsylvania, cu o cruce simplă românească din lemn la cap și cu o cutiuță de țărână românească alături, cum a lăsat scris în testament”.
Căci, potrivit celor trăite, povestite și scrise, toate au fost încrustate într-o singură și emblematică frază:
,,(…) Mi-am propus solemn că oriunde aș merge voi încerca să îmi continui munca; mi-am promis că, deoarece în inima mea era încrustată imaginea României, viața mea va rămâne în continuare dedicată ei. Luasem o cutiuță veche și frumoasă de metal de pe una din mesele din castel și, dând la o parte zăpada cu mâinile, am umplut-o cu pământ românesc. Din câte am dus cu mine, acesta este lucrul cel mai prețios pe care îl am în casa din Noua Anglie”.
Dar, și mai impresionantă rămâne despărțirea de țară, de cei apropiați frumoasei, îngăduitoarei și iubitoarei de semeni, Principesa Ileana:
,,(…) – Vă mulțumesc tuturor, le-am spus. Vă rog luați banii aceștia și împărțiți-i între voi. Știu că este puțin, dar asta e tot ce am – Și le-am întins toți banii care îmi fuseseră lăsați.
Oamenii s-au uitat unii la alții și apoi, unul a pășit în fața mulțimii…
– Nu, domniță, mi-a spus unul dintre ei, trist. Nu luăm noi astăzi daruri de la dumneavoastră. Oare nu ați răspuns chemărilor noastre zi și nopate? Nimeni nu a bătut la ușa dumneavoastră fără să fie primit. V-am făcut un bine mic, dar atât de trist – vedeți, nici pământul nu vă lasă să plecați. Mai avem însă o rugăminte la dumneavoastră. Vreți să îngenuncheați cu noi ca să spunem o rugăciune pentru rege și țară și pentru ca să vă reântoarceți?
Și acolo, în câmpul plin de noroi, în timp ce soarele asfințea dincolo de Carpați și umplea lumea cu ultima scânteiere de splendoare, am îngenuncheat, rugându-mă împreună cu muncitorii și lucrătorii pământului: `Tatăl nostru, Care ești în ceruri…`
Soarele a apus atunci, dar el răsare din nou!”
Pentru mine, pentru noi, aceasta este și va rămâne o imagine specială, unică, pentru viața pe care merită să o trăim într-un astfel de sens, ea însăși, genericul unui început de film care cu adevărat ar putea primi o distincție ce poate onora nu doar un public, ci și o țară, oamenii, faptele și îndrăzneala lor: aceea de lupta până la capăt pentru identitatea și continuitatea unei națiuni, cea din care s-au născut și căreia i s-au supus cu dragoste și credință…
În premieră pentru literatura română (cel puțin din cele citite de mine până acum), în cartea domniței Ileana, apare cea mai importantă dintre rugăciunile ortodoxe, respectiv ,,Tatăl nostru”, într-o manieră interpretativă personală, cu totul originală, într-o succesiune ce cuprinde cele șapte zile ale săptămânii (prezentată în premieră, pe parcursul săptămânii ce urmează, la ceas de intrare în postul Crăciunului):
,,Întâi, îl recunoaștem pe Dumnezeu drept Tatăl nostru, pentru că ne-a iubit când ne-a creat. Apoi, ne recunoaștem dependența față de El și-i preamărim Numele. Ne dăm seama că avem nevoie de Împărăția dumnezeiască, la care putem ajunge doar supunându-ne Voinței Lui. Domnul ne împlinește trebuințele zilnice, nu trebuie să cerem mai mult; doar îndurare.
Pentru aceasta, trebuie să plătim un preț: să dăm altora iertarea pe care o cerem pentru noi înșine. Ajung în Ceruri doar cei care înving răul, cei care au puterea să spună: piei Satana!
Faptul că în rugăciune se preferă eu, și nu noi, este menit să scoată în evidență nevoia fiecăruia dintre noi de a ne recunoaște propria îndatorire de a răspunde zi de zi de venirea Împărăției.
Preamărindu-L în duh și adevăr, În Tatăl nostru ne regăsim unitatea și identitatea”.
Aici, într-un mod oarecum rezumativ, dar spre veșnică luare aminte, se încheie tulburătoarea poveste de viață a principesei Ileana, cu următoarea dedicație:
,,Prietenilor și concetățenilor mei, tuturor acelor suflete curajoase care au rămas în urmă să înfrunte tot ce poate un om îndura și totuși nu au renunțat, lor le dedic cartea mea, cu dragoste și umilă admirație”.
La începutul poveștii sale, principesa Ileana scria: (…) Mă văd mergând din poartă în poartă. Zăpada cade fără încetare, acoperind toate urmele. Bat la geamuri, strig. Nici un răspuns. Dar aici lumea mă cunoștea odată! Dau drumul unui strigăt neajutorat. Nici un răspuns. Zăpada continuă să cadă nesimțitoare: nu am lăsat nici o urmă pe unde am trecut. Nu sunt decât un suflet pribeag și rătăcit, căutând cărări pe care altădată le-am cunoscut și le-am iubit. Dar acum, astăzi, cum poate cineva să audă un suflet fără glas?
Uitasem. Am părăsit aceste locuri de mult timp, și am murit…
Buenos Aires,
ianuarie 1950”.
Iubită principesă, îmi permit să vă contrazic: nu, n-ați murit, iar faptele, trăirile și amintirile domniei voastre nu vor fi nicicând uitate, căci Familia Regală a României, a continuat fără zăbavă să preamărească valorile adevărate, cele care în momentele grele, ne-au unit întru credință și iubire…
P.S. Mulțumesc pe această cale ASR Principele Radu al României, pentru sprijinul acordat tuturor celor care vor să promoveze marile valori culturale și spirituale ale poporului român.

Tatăl nostru – Luni, 18.11.13

Așa cum v-am promis, timp de șapte zile vă voi prezenta ,,Rugăciunea Domnului Tatăl nostru”, adică ridicarea minții și sufletului către Dumnezeu, în interpretarea Principesei Ileana, celei căreia i-am adus un pios omagiu de recunoștință și prețuire pentru modul demn în care și-a trăit viața, pentru iubirea și credința în Dumnezeu, în poporul român…
,,Atât de multe s-au scris despre Rugăciunea Domnului, încât pare inutil să mai adaug ceva.
Cu toate acestea, am simțit imboldul să aștern pe hârtie câteva rugăciuni personale ce-și găsesc izvorul în aceste cuvinte nemuritoare”. (Ileana, principesă de România, arhiducesă de Austria – ,,Trăiesc din nou” – ,,Tatăl nostru – Cuvântul introductiv al autorului”)

,,I. Luni dimineața

Tatăl nostru, care ești în Ceruri

Ție, Ziditorul meu, îți închin astăzi temeiul întregii mele vieți și ființe! Ție, căruia îți datorez viața în toate înfățisările ei, îmi ofer inima! Fii izvorul cugetului meu, al puterii de a pricepe, de a judeca și de a-mi pune gândurile în fapte! Ție, îți datorez trupul și simțirile mele; de la Tine am mâini și picioare, ochi și limbă. Doresc să folosesc azi toate acestea în scopul pentru care Tu m-ai creat.
Tânjesc să fiu copilul Tău în simțire și cuvânt și faptă, să Te iubesc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea.
Tată, Tu care ești peste tot și totuși nimic nu te cuprinde, fără nume, căci nici un nume nu Ți-este peste măsură, Tu, cel fără de sfărșit, care în măreția Ta cerească poți înțelege nevoia-mi mărginită și dorul meu nemărginit, auzi-mi ruga: fă ca această zi să ma aducă mai aproape de Tine.
AMIN

II. Luni seara

Sfințească-se Numele Tău

Când mă dus să mă odihnesc, sufletul meu Îl laudă pe Domnul. Din adâncul inimii mele pline de recunoștință îți mulțumesc Ție pentru toate clipele acestei zile. Întotdeauna am căutat să am în inimă Sfântul Tău Nume. Iartă-mă ori de câte ori n-am reușit să fiu martor demn al slavei Tale
Numele-Ți nu îndrăznesc să-l rostesc, prea sfânt. Ți-e Numele pentru buzele-mi păcătoase, deși stăruiesc asupra Lui. În al Tău Nume am găsit puterea și răbdarea de a iubi și a râde, de a pătimi și a plânge cu frații mei.
Numele să Ți-l proslăvesc mi-a fost țel. Deși pentru puțin timp dorința mi-a amuțit, mă întorc acum la ea. Picioarele-mi sunt trudite și inima suferindă, Numele lui Iisus mi-e alinarea și în El găsesc acum odihna.
Fie ca Sfântul Nume să sălășuiască în inima-mi iubitoare chiar și în somn.
AMIN”.

În completarea celor de mai sus, vă prezint și sensul teologic al cererilor (site-ul Creștin Ortodox. ro – Natalia Manoilescu-Dinu* – ,,Rugăciunea Tatăl nostru”), în aceeși ordine pe care o regăsim și în cele scrise de Principesa Ileana:
,,După invocația `Tatăl nostru`, Iisus adaugă cuvintele: `Carele ești în ceruri`. Între aceasta invocație introductivă și relativă, care o explicitează, pare că există o contradicție, un abis de netrecut. Ne adresăm lui Dumnezeu chemându-L `Tată`, numire ce indică o maximă apropiere, o înrudire spirituală, certitudinea că El este pururea cu noi și că veghează asupra noastră.
Expresia `Carele ești în ceruri `accentuează însă celălalt aspect al Dumnezeirii, și anume distanța care o desparte de creaturi. În predica de pe munte, Iisus spusese: `Roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns` (Matei 6, 6), subliniind astfel că Dumnezeu Se află pe veci învăluit într-un mister de nepătruns.
În rugăciunea Tatăl nostru se găsesc deci înmănuncheate cele două fațete ale Divinității: Dumnezeu este Tatăl, Care prin mijlocirea Fiului Său a venit în preajma oamenilor spre a-i mântui, dar tot El este și veșnicul Ascuns și Nerevelat, a Cărui ființă va rămâne pururea inaccesibilă oricărei creaturi.
Prima parte a rugăciunii domnești este axată pe nădejdea în venirea împărăției, de aceea cererile care o alcătuiesc sunt orientate eshatologic, vizând definitiva instaurare a acesteia. Mântuitorul va evita sistematic să includă aspirații de ordin egoist în această rugăciune model. Chiar când vor apărea cereri cu caracter mai personal, ele vor avea în vedere numai dobândirea mântuirii, fiind străine de orice năzuință de ordin lumesc.
Prima dintre ele, `sfințească-se numele Tău`, a pus oarecare probleme exegeților, deoarece este singurul caz din Noul Testament când verbul, folosit la forma pasivă, Il are ca subiect pe Dumnezeu. Evreii foloseau formula consacrată `a sfinți numele lui Dumnezeu`, ceea ce însemna a dori ca numele divin să fie recunoscut drept sfânt.
Expresia poate părea paradoxală, căci Dumnezeu nu are nevoie de vreo confirmare umană spre a fi socotit sfânt. Ea accentuează însă caracterul de dialog pe care il are întreaga rugăciune: Dumnezeu așteaptă de la om unele adeziuni și mărturisiri, fără de care Împărăția nu va putea lua ființă. Omul se roagă pentru un țel mai presus de posibilitatea sa de înțelegere, dar la a cărui realizare va contribui și el. Împărăția este, după cum se știe, un dar făcut de Dumnezeu oamenilor; totuși, omul trebuie să se roage pentru venirea acesteia, grăbind astfel prin participarea lui instaurarea sa definitivă.
Fericitul Augustin crede că prin formula de mai sus cerem ca numele lui Dumnezeu să fie socotit sfânt de toți oamenii, iar Sfinții Ciprian și Chiril al Ierusalimului subliniază că astfel exprimăm dorința ca numele divin să fie slăvit prin propria noastră viață. A sfinți numele lui Dumnezeu presupune deci nu numai a-L preamări pe Tatăl, a mărturisi credința în sfințenia și atotputernicia Sa, ci și a face ca, prin mijlocirea neânsemnatei noastre existente, să strălucească puterea sfințitoare a lui Dumnezeu.
Trebuie subliniat că, în Vechiul Testament, prin numele lui Dumnezeu se ințelegea ceea ce Dumnezeu descoperea oamenilor despre Sine. În această privință, teologia veterotestamentară era însă extrem de sumară, ea evitând o analiză mai aprofundată a datelor oferite de revelație. Însă după întruparea Fiului lui Dumnezeu i se vor deschide omului alte posibiliățti de scrutare a misterului divin. Cel care va arunca mai multă lumină asupra acestor taine, relevând existența unei distincții fundamentale între ființa divină, etern inaccesibilă cunoașterii umane, și energiile sau lucrările dumnezeiești, care fac posibil ca Dumnezeu să intre în relație cu omul și să i Se descopere, va fi Sfântul Grigorie Palama.
Cand Iisus, în rugăciunea arhierească, va spune: `Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut` (Ioan 17, 26), El va avea în vedere tocmai ceea ce energiile descoperă din ființa divină, fața lui Dumnezeu care intră în relație cu lumea”.
* Natalia Manoilescu-Dinu (1920-1990), licențiată a Faculățtii de Teologie din București, promotia 1949, s-a remarcat în timpul studiilor sale la prima sa lucrare ,,Restaurarea tuturor lucrurilor la Origen”, susținută în cadrul catedrei de Patrologie. A trecut examenul de licență cu teza ,,Problema omului in opera Sfantului Grigore de Nyssa” (127p.), studiu apreciat elogios de întreaga comisie. În anul 1950 a fost admisă la doctoratul în teologie, titlu ce nu i-a fost îngăduit să îl obțină. În paralel cu teologia a urmat Facultatea de Filosofie a Universității din București obținând în 1949 licența în Pedagogie.
Natalia Dinu Manoilescu și-a consacrat cea mai mare parte a preocupărilor sale teologice studiului și redactării volumului ,,Iisus Mantuitorul – o interpretare ortodoxă a Evangheliilor” despre care Părintele Constantin Coman de la Facultatea de Teologie din Bucureşti spune că ,,de la lucrările monumentale ale părintelui Dumitru Stăniloae teologia românească nu a mai dat o astfel de lucrare masivă, nu numai ca volum, ci mai ales ca informaţie şi ca edificiu teologic”.
(Va urma)
Romulus Dan Busnea