Remember Nicolae Labiș: Răzbunarea ,,păsării cu clonț de rubin”…

nicolae-labis_0
Și când te gândești că pasărea asta încă nu a pierit, e jalea și mai mare și neputința la fel…

Deși timpul nu s-a arătat a fi prea darnic în ultima perioadă, încerc să fac loc printre gândurile mele și reflecțiilor mai pline de substanță, pentru că, în agitația, zarva și învălmășeala cotidiană, devine tot mai anevoioasă capacitatea de a te transpune în pielea unui personaj ca și cum ai fi parte din poveste, ba chiar dintr-o realitate trecută, ce se confirmă a nu fi chiar o simplă poveste…
Căutând, citind, cercetând, ceva îmi spune că pe alocuri istoria se repetă, păstrând aceleași grave tendințe de manipulare și dezinformare, de mistificare grosolană a adevărului și de continuare a implementării unor atitudini și moduri de viață născute din cea mai odioasă, mai înfiorătoare și mai detestabilă ideologie din toate câte au existat și s-au manifestat în întrega evoluție a omenirii: comunismul…

Au fost și zone în țara asta mai puțin lovite de acest flagel (iar excepțiile pot fi numărate pe degete), dar suferința, durerea celor condamnați pe nedrept, întrece orice închipuire. Să fii închis, torturat și batjocorit pentru o poezie de suflet, de răzvrătire, de ne-îngenunchere, chiar și pentru un pamflet sau o simplă părere, pare ceva inimaginabil, incredibil, ba chiar hilar pentru generația de astăzi. Și cu toate astea, fărădelegile și nemerniciile au existat și s-au perpetuat din nefericire pentru acest neam, tot mai înjosit și mai umilit…

Au fost atâtea personalități ale culturii românești care au îndurat represiunile unui regim totalitar și diabolic, încât până și simpla lor enumerare și prezentare ar putea umple volume întregi! Printre acestea se numără și unul dintre geniile poeziei românești, un răzvrătit și un disident notabil, un fulger strălucitor care a brăzdat cerul tern și cenușiu al epocii comuniste, de la a cărui moarte, la fel de fulgerătoare, se împlinesc în această lună, 60 de ani: NICOLAE LABIȘ (n. 2 dec. 1935 – d. 22 dec. 1956).

Faptul că și astăzi se vorbește și se scrie de moartea ,,misterioasă” a lui Nucu Labiș, considerată mai mult un accident stupid decât un asasinat pus la cale de regimul comunist (ajutat poate și de ,,prietenii de la răsărit”), este un aspect la fel de trist și de supărător, ba pentru unii, chiar revoltător. Se știe că la început Labiș a nutrit convingeri comuniste, care la un moment dat au fost estompate de schimbările petrecute în blocul comunist, unele care l-au trezit brusc pe tânărul poet din visurile sale îndrăznețe, bazate pe idealurile promise de o ideologie utopică. Ideologie a cărei reguli încep să fie încălcate tot mai des de Nicolae Labiș, avantajat de o maturitate aproape surprinzătoare pentru acea vreme, ceea ce îl și transformă destul de repede într-un luptător al cauzelor pierdute, simțind pericolul, cruzimea și hidoșenia noilor ocupanți ai țării. Prin acțiunile sale, începute de prin 1953, Labiș devine un personaj incomod pentru regim, fiind pus în discuția colectivului Școlii de Literatură pentru ,,abateri de la morala și disciplina școlii”, instituție creată de comuniști, unde fiii oamenilor muncii, de la orașe și sate, se puteau califica în meseria de scriitor! Iată ce consemnaseră organele de forță ale regimului în dreptul numelui Nicoale Labiș: recitase ,,Doina” lui Eminescu într-un local din centrul Bucureștiului, într-o dimineață; la nunta Ioanei Zamfir cu Atanasie Toma ceruse unirea cu Basarabia, împreună cu Paul Goma, pentru reîmplinirea ,,României Mari”; cântase ,,Imnul regal român” (cunoscut și sub titlul ,,Trăiască regele”) împreună cu familia Covaci și Stela Neagu, fapte considerate reprobabile pentru un tânăr cu idealuri mărețe! Și iată că, în primăvara lui 1954 este pus din nou în discuție, de această dată de organizația Uniunii Tineretului Muncitor (UTM), cu decizia excluderii lui din organizație. Este salvat în ultimul moment de Mihail Sadoveanu, care intervine în favoarea sa, astfel că sancțiunea nu este raportată superiorilor.

După acest moment urmează pentru poet o perioadă foarte grea, fiind prins într-un război psihologic intens, cu urmăritori mai la tot pasul, însă nimic nu-l doboară. Mai mult, în 1956, an caracterizat prin mișcări anticomuniste de masă, culminând cu cele din Polonia (19 octombrie) și Ungaria (23 octombrie), organele de securitate, îngrijorate în mare măsură de cele ce se petreceau prin vecini, își intensifică represaliile față de toți cei care unelteau ,,contra ordinii sociale”, astfel că sute de tineri nevinovaţi sunt arestaţi abuziv, apoi întemniţaţi, torturaţi, maltrataţi şi condamnaţi pe nedrept. Alții, considerați mai periculoși, au fost eliminați, scoși dintre cei vii. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Nicolae Labiș, căci toate circumstanțele de dinainte și de după ,,accidentul” fatal, lasă să se întrevadă în modul cel mai clar că a fost vorba de un asasinat în toată regula, ca o răzbunare a partidului pe care acesta l-a trădat. Mărturiile unora dintre martori, cele care confirmă ipoteza asasinatului și nu cele dictate de organele de anchetă, au fost recunoscute ulterior de către aceștia, însă nu au putut fi consemnate pentru a fi dovedite (ori s-au ,,pierdut” prin arhivele Securității), dar totuși ele au fost transmise prin viu grai prietenilor poetului. În plus, poetul, deși aflat pe patul de moarte i-a destăinuit bunului său prieten, poetul Aurel Covaci, ,,accidentul” care i-a fost înscenat, rugându-l să transcrie pe hârtie un epitaf, cu titul ,,Pasărea cu clonț de rubin”, la 10 decembrie 1956, ora 11.00: ,,Pasărea cu clonț de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit / Pasărea cu clonț de rubin. // Iar mâine / Puii păsării cu clonț de rubin / Ciugulind prin țărână / Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labiș / Care va rămâne o amintire frumoasă…” Titlul acestei poezii, ultima din creația lui Labiș face trimitere la inițialele P. C. R., de la Partidul Comunist Român, iar clonțul de rubin la steaua roșie și la steagul aceluiaș partid.

În sensul celor de mai sus stau mărturie vie și nemuritoare mai multe cărți publicate, printre care: ,,Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș” – Imre Portik, ,,Timpul asasinilor” – Cezar Ivănescu și Stela Covaci, ,,Persecuția” – Stela Covaci, ,,Nopțile de coșmar ale poetului Nicolae Labiș-1956” – Stela Covaci, ,,Nicolae Labiș” – Florentin Popescu, dar și relatările din presă și de la televiziune ale dnei Stela Covaci, ultimul martor în viață al vieții și morții lui Nicolae Labiș, personalitate culturală, persecutată în perioada stalinist-comunistă și ocultată în prezent. Când oare va fi revărsată lumina adevărului și asupra acestui dureros și încă arzător subiect? Dar asupra lui Mihai Eminescu și ai celorlalți martiri ai neamului românesc?

În această lună, Nicolae Labiș, copilul teribil al literaturii române ar fi împlinit 81 de ani și probabil ar fi avut în urmă o bibliografie impresionantă. Dar ,,i s-au îngăduit doar 21 de ani pământești”, sfârșindu-se în acel ultim și nedorit moment, cu securiști la căpătâi în loc de lumânări… ,,Pasărea cu clonț de rubin” plutește și-acum, deasupra noastră, în zborul ei nestingherit…

Romulus Dan BUSNEA