Rugăciuni pentru martirii din închisorile comuniste. Comemorare Valeriu Gafencu

VG 3

La Biserica ,,Sfinții Împărați Constantin și Elena”, din Târgu-Ocna a avut loc sâmbătă, 20 februarie a.c., o slujbă de pomenire a martirilor din închisorile comuniste.
Preoții și credincioșii care au participat la acest moment comemorativ s-au aflat uniți în rugăciune la parastasul oficiat pentru odihna sufletelor tuturor celor care și-au pierdut viața în închisorile comuniste, pentru că și-au păstrat dreapta credință și dragostea față de Hristos și de Biserică.
Ca și anul trecut, slujba a fost organizată din inițiativa și cu binecuvântarea IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim, care a delegat pentru acest moment pe părintele arhimandrit Andrei Ioniță, mare eclesiarh al Catedralei arhiepiscopale ,,Sf. Parascheva” din Roman.
Momentul de aducere aminte a fost prilejuit de împlinirea, la 18 februarie 2016, a 64 de ani de la trecerea la cele veșnice – în Penitenciarul din Târgu-Ocna – a lui Valeriu Gafencu, unul dintre cei mai cunoscuți martiri din perioada prigoanei comuniste.
Alături de alți foști deținuți politici care au murit în timpul detenției în Penitenciarul Spital de la Târgu Ocna, Valeriu Gafencu a fost înmormântat în cimitirul din curtea Bisericii ,,Sfinții Împărați Constantin și Elena”, motiv pentru care aici a fost ridicată o troiță în memoria eroilor și martirilor din închisorile comuniste.
Prima comemorare de la Târgu-Ocna a avut loc in 1991, fiind organizată de către Asociația Foștilor Deținuti Politici din România. Prin strădaniile lor și ale familiei Gafencu a fost ridicată Troița din cimitir și s-a oficiat slujba de înmormântare pentru toți deținuții din gropile comune (oficiată de preoții Constantin Voicescu și Iustin Paven). Între 1990 și 1997, bătrânii s-au întrunit anual la Târgu-Ocna. Moartea mai multora dintre ei și sănătatea șubrezită a celorlalți au dus la sistarea acestui eveniment anual.
Alături de cei aflați în viață și de surorile Valentina (trecută la cele veșnice în 2014) și Eleonora Gafencu, a fost reluat firul întâlnirilor anuale în anul 2007 și cu ajutorul Lui Dumnezeu, numărul celor care aduc cinstire lui Valeriu Gafencu și tuturor „sfinților închisorilor” crește neîncetat.

În 2009, Consiliul Local Târgu-Ocna i-a acordat titlul de Cetățean de Onoare post-mortem lui Valeriu Gafencu, dar ca urmare a presiunilor făcute de Federaţia Comunităţilor Evreieşti (FCER) reprezentată de deputatul Aurel Vainer dar şi de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, instituţie aflată în subordinea Guvernului României, condusă de Alexandru Florian, aleşii locali din Târgu-Ocna au decis în vara anului 2013 să-i retragă titlul onorific. În urma intervenției în justiție a Fundației ,,Ion Gavrilă Ogoranu”, instanţa Curţii de Apel Bacău a respins apelul formulat de Consiliul Local Târgu-Ocna împotriva sentinţei Tribunalului Bacău din noiembrie 2014, prin care era anulată hotărârea de retragere a titlului acordat post-mortem fostului deţinut politic Valeriu Gafencu, astfel că acesta rămâne Cetățean de Onoare post-mortem al orașului Târgu-Ocna, sentinţa fiind una definitivă.

,,Valeriu Gafencu ca Sfânt al Închisorilor a început să fie adus în memoria colectivă imediat după decembrie 1989. La început timid, ca apoi după anii 2000, să se impună în conştiinţa opiniei publice româneşti. În perioada comunistă, lesne de înţeles, datorită dictaturii, numele lui Valeriu Gafencu era şoptit doar de foştii deţinuţi politici şi colegi de celulă, care l-au cunoscut. Numele mucenicului de la Târgu Ocna era amintit în jurnalele ţinute bine sub cheie de către foştii camarazi de suferinţă sau de Nicolae Steinhardt în literatura de sertar.
Odiseea memoriei lui Valeriu Gafencu în conştiinţa religioasă a românilor continuă asemenea celor mai mari mărturisitori ai creştinismului, ca o corabie ce trece mai întâi prin furtuni ca să se odihnească apoi în portul cu ape liniştite ale credinţei. Valeriu Gafencu a intrat în conştiinţa românilor ca sfânt popular, cu acatist care se citeşte în unele mănăstiri ortodoxe româneşti, dar drumul pentru o canonizare oficială de către Sfântul Sinod al BOR va fi lung şi plin de scaieţii unei opoziţii laice şi atee, ce-şi trage sevele din bolşevism”. (Ionuț Țene – ,,Valeriu Gafencu – un sfânt în memoria post-decembristă”, articol publicat în ,,Națiunea”, 15 oct.2015)
Valeriu Gafencu e onorat ca Sfântul Închisorilor de către creștinii ortodocși români și de unii preoți curajoși, care l-au zugrăvit în icoane și pe pereții bisericilor ortodoxe.

Mărturie despre sfințenia și mucenicia lui Valeriu Gafencu

Valeriu Gafencu a pătruns în conștiința mea brusc și luminos. Eram încă liber când am aflat că, în închisoarea Aiud și apoi în colonia de muncă din localitatea Galda de Jos, în apropiere de Aiud, se află un tânăr deținut politic, a cărui trăire creștină răspândește în jur o forță binefăcătoare, ce se răsfrânge asupra celorlalți frați de suferință și asupra tuturor celor cu care vine în contact. Ar fi fost un fel de Pavel modern, care, în mijlocul încercărilor trimise de Dumnezeu, nu înceta să propăvăduiască, să încurajeze, să înalțe sufletește, spre desăvârșirea creștină, pe cei din jur.
(…) În închisoare, Valeriu nu era singurul pe linia trăirii creștine intense, ci făcea parte dintr-un grup ce împărtășea aceeași orientare spirituală, alături de avocatul dr. Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea să devină ieromonahul Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Țoțea și alte suflete alese.
Între timp, se formaseră în închisoare și alte grupuri, cu preocupări predominant politice – în consecință – mai lumești. Acestea priveau cu multe rezerve, mergând uneori până la ostilitate, spre cei axați – în mod exclusiv, spuneau ei – pe drumul continuei deveniri creștine. La un moment dat, atmosfera devenise apăsătoare și punțile dintre grupuri se rupseseră aproape definitiv. Atunci Valeriu a făcut un lucru la care ceilalți nu se gândiseră.
De ziua conducătorului principalului grup adevers, dr. Victor Biriș, s-a dus cu mâna întinsă la el, i-a urat ani mulți și a făcut un apel călduros la reînfiriparea legăturilor sufletești dintre grupuri, în duhul iubirii și înțelegerii creștine. Atât Victor Biriș cât și cei din grupul lui au rămas iumiți de gestul lui Valeriu și au considerat că reflectă atitudinea binevoitoare a întregului grup creștin. Pentru o bună bucată de vreme, relațiile dintre grupuri s-au îmbunătățit.
În acea perioadă [la Galda de Jos n.n.], după ce ziua muncea la pământ, seara, la lumina unei lumânări sau a unei lămpi cu gaz, Valeriu copia texte din Filocalia și alte scrieri religioase, pe care le trimitea afară din închisoare unor prieteni sau cunoscuți preocupați de problemele creștine. Am primit și eu un caiet lucrat de el și Ioan Ianolide.
În anul 1948, am fost arestat, condamnat și trimis la penitenciarul Pitești, unde fusese adus și Valeriu Gafencu. Acolo am făcut cunoștință cu el și am schimbat câteva cuvinte, în cursul unei plimbări comune în curte. Prima impresie a fost deosebit de puternică. Mi se părea că din el emană, fără încetare, un fluviu de iubire și o energie luminoasă, ce mă făceau să mă gândesc la aura din jurul Sfântului Serafim de Sarov. Era, fără îndoială pentru mine, o personalitate charismatică.
Nu am stat în aceeași celulă însă, așa cum aș fi dorit. Apoi regimul s-a înăsprit. (…) Nu l-am mai întâlnit în lunile acelea pe Valeriu. Am aflat că se află într-o celulă, la același etaj cu mine și că se îmbolnăvise de plămâni din cauza frigului, foamei și celorlalte condiții inumane, specifice regimului dur, de exterminare, ce avea să preceadă și să pregătească ”reeducarea” de la Pitești. (…) Considerându-se însă că bolnavii de plămâni nu erau apți să reziste probelor de ,,reeducare”, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea Pitești și trimiterea la penitenciarul-sanatoriu Târgu-Ocna. Medicul oficial al închisorii a întocmit o listă după care, la sfârșitul lui decembrie 1949, s-a format un lot din care făceam parte, împreună cu Valeriu Gafencu. Valeriu era într-o stare gravă. De abia putea să se țină pe picioare. În timpul drumului, cu slabele noastre puteri, ceilalți l-am sprijinit și i-am purtat bagajul. În vagonul-dubă, cu obrajii statojii din cauza febrei, el ne vorbea despre fericirea de a suferi pentru Hristos și a rezista, precum martirii de odinioară, prigoanei dezlănțuite de dușmanii credinței.
Ajunși la Târgu-Ocna, a fost cazat într-o cameră cu cei mai gravi bolnavi, care nu se mai puteau ridica din pat. (…) Acolo, atmosfera era dominată de duhul creștin, pe care Valeriu îl impunea prin simpla lui prezență. În camera aceea, alături de Valeriu, am prins și eu aripi sufletești cum nu avusesem înainte. El mi-a dat puterea să realizez practic taina pocăinței adânci, pe care teoretic, o cunoșteam bine, de mult timp. El m-a condus spre ”rugăciunea lacrimilor”, ce spală sufletele de necurățiile acumulate de-a lungul anilor, și mi-a deschis drumul nașterii din nou: metanoia.
Alimentația e la Târgu-Ocna, mai bună, și repausul prelungit la pat, împreună cu puținele medicamente ce i s-au administrat, i-au îngăduit să dobândească, temporar, o ameliorare.
Deși nu se putea încă ridica din pat, energia lui în propăvăduirea Cuvândului lui Dumnezeu a crescut. Deoarece în penitenciarul-sanatoriu, la început, regimul era destul de liber, la patul lui puteau veni și bolnavi din alte camere. Îl ascultau și se pătrundeau de adevărurile rostite de el. Mulți au primit atunci acea lumină creștină, care i-a însoțit apoi întreaga viață.
S-au scurs câteva luni și de la Pitești au sotit noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării. Terorizați de cele întâmplate acolo și înspăimântați, s-au constituit într-un grup pe care ofițerul politic l-a însărcinat să declanșeze și la Târgu-Ocna procesul de ,,demascare și reeducare”.
Aflând de ororile petrecute la Pitești, Valeriu s-a întristat și ne-a spus: ,,Ne așteaptă și pe noi timpuri grele”. Ne-a îndemnat să ne rugăm fierbinte și să ne mobilizăm toate resursele morale pentru a nu ne pierde sufletele în încercările ce aveau să urmeze.
Printre cei sosiți cu unul din aceste loturi se afla și Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare a lui Valeriu. Foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi. În jurul lor s-au grupat toți cei hotărâți să se opună ,,reeducării”, chiar cu prețul unor suferințe sfâșietoare și al sacrificării vieții, rămânând până la sfârșit pe poziția de mărturisire a Domnului Hristos și de respingere a ateismului comunist. Condiția reeducării era lepădarea de credință, apostazia.
Într-adevăr, ,,reeducarea” a început. Cu presiuni psihice, șantaje, amenințări, izolări, înăsprirea regimului, pe de o parte, iar pe de altă parte promisiuni de eliberare, acordarea de scrisori, pachete și medicamente, celor ce s-ar fi arătat dispuși să-și ,,spele creierul”, renegându-și trecutul și însușindu-și mentalitatea marxistă. S-au înregistrat și brutalități, acte de violență. Atunci s-au văzut roadele influienței profunde pe care au avut-o Valeriu Gafencu și prietenii săi asupra masei de deținuți bolnavi. Ofițerul politic și reeducații nu au obținut nici măcar un singur succes categoric. (…)
În această perioadă a sosit la Târgu-Ocna și pastorul protestant Richard Wurmbrand. Evreu, fost comunist militant, convertit la creștinism în împrejurări excepționale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos și de combatere a comunismului ateu ce se instala în țară. Ca urmare, a fost arestat și ținut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi TBC osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ține pe picioare, când a sosit la Târgu-Ocna. Ceilalți bolnavi, care aveau o stare relativ mai bună, l-au înconjurat cu totală dăruire. Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat în camera celor mai gravi bolnavi, camera 4, unde se afla și Valeriu Gafencu. Între cei doi a început un schimb de cunoștințe și comentarii religioase, dar în spiritul bunei credințe și al dragostei creștine, care urmărește apropierea de adevăr, nu impunerea unei opinii anume. Se înfruntau nu două personalități alese, ci două concepții și mentalități creștine: cea ortodoxă și cea protestantă.
În acea perioadă mă aflam izolat într-o cameră de la etajul 2, sub învinuirea de a fi încercat să împiedic cursul reeducării. Ușa camerei era încuiată ziua și noaptea, încât cei opt înși adunați acolo, printre care și Ioan Ianolide, nu mai puteam avea contact cu ceilalți. Cei care au asistat la convorbirile dintre cei doi din camera 4 ne-au spus ulterior că, de cele mai multe ori, cel care biruia era Valeriu, obligându-l pe pastorul protestant să recunoască justețea punctului său de vedere. (…)
Curând, a avut loc scoaterea disciplinară din penitenciarul-sanatoriu de la Târgu-Ocna a unui grup de cinci inși, din care făceam și eu parte. Ceilalți, care fuseseră izolați împreună cu noi, au fost duși înapoi, în secția bolnavilor ce se bucurau de un regim mai liber. Astfel, Ioan Ianolide, prietenul de suflet al lui Valeriu, a putut reveni la căpătâiul lui, pentru a-l îngriji.
(…) Valeriu cunoștea bine literatura teologică și mistică. Studiase anume scrierile Sfinților Părinți, câte apăruseră până atunci, în primele volume ale Filocaliei. Îl impresiona mai ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar și mai modernii Bulgakov, Soloviev și Berdiaev. Deși el însuși avea o pronunțată componentă mistică, nu se credea vrednic, în smerenia lui, să fie vas ales în care Dumnezeu revărsa cele mai sublime miresme spirituale. (…)
O mare bucurie pentru Valeriu a fost aducerea la Târgu-Ocna, ca deținut, a unui preot, părintele Viorel Todea, care putea administra Sfânta Taină a spovedaniei și să oficieze în taină Sfânta Liturghie și slujbe pentru morți. Avea acum asistență spirituală canonică.
Se știe că puterile satanice se înverșunează cu osebire asupra celor ce își închină viața lui Dumnezeu. Valeriu mi-a mărturisit că era încercat de puternice ispite trupești, pe care le înlătura prin rugăciune și gândul la puritatea Maicii Domnului. Pe când se afla încă în arestul din Iași, primise o cruciuliță de aur, cu lanț, de la o tânără care îl admira mai de mult.
Acea fată se numea Seta și, inițial, Valeriu intenționa să se căsătorească cu ea. În condițiile date însă, el având o condamnare de 20 de ani, nu a putut obține aprobarea părinților fetei. Atunci, Valeriu a hotărât să-i dea libertate deplină, iar el, la eliberare, să devină monah. Cruciulița însă a păstrat-o, a salvat-o prin toate perchezițiile, iar la moarte prietenii i-ai introdus-o în gură, pentru a constitui un eventual semn de recunoaștere la o viitoare deshumare. (…)
Moartea lui s-a petrecut, ca și viața, sub semnul credinței fierbinți și al jertfirii de sine. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide: ,,Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa încât să vină, rând pe rând, la mine, în liniște”. Atunci au început să se perinde discret, la căpătâiul lui, toți cei ce-l iubeau, îl respectau și-l admirau. Și nu erau puțini. Într-adevăr, în ziua anunțată a murit, pecetluind cu jertfa lui o existență închinată credinței creștine, înalta și rara stare de ,,theosis”. Era ziua de 18 februarie 1952.
Când a văzut că a murit, cel mai sever dintre gardieni, Orban, care era de serviciu, a plecat din secție și nu s-a mai întors decât foarte târziu. Între timp, lui Valeriu i s-a făcut o slujbă, în șoaptă și s-au rostit rugăciunile cuvenite. Până atunci Orban nu avusese asemenea menajamente față de noi și nici după aceea nu le-a mai manifestat. Dar când treceau pe lângă Valeriu, până și inimile de piatră se înmuiau, simțind fluidul ce emana din el.
Încercând să sintetizez cele expuse mai sus, rog să-mi fie îngăduit să înfățișez, ca argumentele pentru consacrarea lui Valeriu Gafencu, următoarele calități cu care l-a învrednicit Dumnezeu:
1. Înalt trăitor creștin. A trăit viață de sfințenie, nu în sihăstrie, ci în mijlocul oamenilor. În asemenea situație, la lupta cu sine și la lupta cu diavolul s-a adăugat lupta cu duhul lumii, făcându-i sarcina mai grea. Trăirea lui nu se limita la rugăciune și convingeri creștine teoretice; ea se convertea, în fiecare clipă, în atitudine și faptă creștină.
2. Mărturisitorul. A propăvăduit credința creștină ortodoxă, după exemplul Apostolilor, făcând pe mulți ,,creștini numai cu numele” să realizeze saltul de la încreștinarea ,,în formă” la cea ,,în conținut”. Zelul lui de apologet ortodox l-a impresionat și pe pastorul Wurmbrand, care i-ar fi declarat: ,,Aș vrea să intru în Împărăția Cerurilor pe aceeași poartă cu dumneata”. Pe de altă parte, trebuie să spun că, deși Valeriu scotea în evidență în orice ocazie valoarea spiritualității ortodoxe, era foarte înțelegător față de celelalte confesiuni creștine. Intervențiile sale nu erau niciodată vehemente sau exclusiviste.
3. Suferitor. Cu rar întâlnită răbdare, a suferit dureri, boli grele și neputințe, fără a se plânge, ci, ca un alt Iov, îl slăvea pe Dumnezeu pentru toate încercările. Iată câteva exemple:
a) Când s-a urcat în mașina-dubă de la penitenciarul de tranzit Văcărești, spre Târgu-Ocna, treapta acesteia fiind foarte înaltă, nu a reușit să se ridice pe ea și atunci s-a urcat în genunchi făcând semnul crucii. Apoi a spus: ,,Bun este Dumnezeu; mi-a ajutat să mă urc în dubă”.
b) Din cauza șederii îndelungate în pat, făcuse escare, adevărate răni vii, care usturau, dureau și zemuiau. El se lăsa pansat în liniște, deși ochii i se umpleau de lacrimi din cauza durerilor și nici măcar nu gemea.
c) Cu ocazia unei injecții intravenoase, o bulă de aer a pătruns în sistemul vascular și el o simțea cum trece prin vene și artere, prin inimă și creier. Deși era conștient de pericolul emboliei, surâzând și cu o adevărată liniște, ne spunea: ,,acum trece prin picior, acum e prin braț, acum prin inimă”. Medicul deținut, chemat de urgență, ne-a spus că, probabil, nu este o bulă prea mare și că în curând se va resorbi. Ceea ce s-a și întâmplat.
d) A suferit în tăcere dureri crâțncene ale operației de apendicită, efectuată ,,pe viu”.
e) În perioada de anchetă și apoi în închisori, a suportat cu umilință torturi, ocări, persecuții, fără a riposta vreodată. Totuși, nu a făcut nicicând vreo concesie de conștiință, ci a afirmat totdeauna, cu tărie, idealurile de viață creștină pentru care lupta.
4. Primitor al harului divin. I s-a îngăduit să fie ,,răpit în ceruri”, să ,,iasă din sine” și să se bucure anticipat de fericirea ce nădăjduim că-l așteaptă în viața veșnică.
5. Jertfitor. A făcut dovada iubirii depline și a lepădării de sine, jertfindu-și viața, prin cedarea medicamentului salvator, unul alt semen, care erau evreu, iar în tinerețe fusese comunist.
La moartea înainte de timp a lui Valeriu, la vârsta de 32 de ani, a contribuit și atitudinea lui fermă împotriva ,,reeducării” comuniste. A respins-o cu cea mai mare energie și a determinat un adevărat curent de opinie împotriva ei, printre deținuții bolnavi, fiind defapt centrul spiritual al rezistenței împotriva ,,reeducării”, la Târgu-Ocna. Aceasta l-a făcut pe ofițerul politic să nu-i acorde dreptul la scrisoare și pachet cu alimente și medicamente, răpindu-i astfel o șansă de supraviețuire.
Mă rog lui Dumnezeu ca această mărturie și cele alăturate să slujească perpetuării memoriei lui Valeriu, ca model de viață binecuvântată de puterile Duhului Sfânt, și ca recunoaștere a intrării lui în ceata aleasă a Fericiților și Sfinților, ce alcătuiesc ,,Biserica triumfătoare”.
Nu pentru slava lui pământeană, ci ca oamenii din zilele noastre, înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să știe că au existat în veacul al 20-lea asemenea aleși, ce s-au ridicat la puterea de credință și jertfă a primilor martiri creștini. (Alexandru Virgil Ioanid – ,,Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România”, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, pp. 85 – 94)
 
Notă: Alexandru Virgil Ioanid este cel care a inițiat strângerea de mărturii despre sfințenia lui Valeriu, dar nereușind să-și termine lucrarea pentru că a trecut la Domnul, această inițiativă a fost preluată ulterior de Nicolae Trifoiu și manuscrisele strânse au fost publicate sub titlul ,,Studentul Valeriu Gafencu…”. Veșnică recunoștință celor doi biografi și mărturisitori creștini.
Sursa: www.fericiticeiprigoniti.net/valeriu-gafencu, www.arhiepiscopiaromanuluisibacaului
www.valeriugafencu.wordpress.com

Text adaptat și actualizat de Romulus Dan Busnea