Pentru românii năpăstuiți de griji, acaparați de treburile și trebuințele zilnice, nu mai rămâne loc și pentru analizarea, înțelegerea și explicarea lucidă și fără resentimente a celor aproape 50 de ani de comunism care au reușit să schimbe mentalități, să dezumanizeze, să distrugă familii și să
curme mult prea multe vieți nevinovate. Din păcate, pentru cei mai mulți dintre noi a intervenit un proces de erodare a ființei interioare, a memoriei și conștiinței de sine. S-au instaurat treptat uitarea și nepăsarea față de trecutul nostru, față de valorile și reperele identitare ale acestui neam.
La 25 de ani de la încheierea uneia dintre cele mai negre perioade din istoria poporului român, se vorbește tot mai puțin de regimul comunist ca sistem anticreștin și antiuman ce s-a impus prin forța militară a imperiului sovietic și prin forța ideologic-represivă a internaționalei comuniste.
Nu doar în mass-media, ci și în manualele școlare sau la orele de curs, se amintește din ce în ce mai rar de eroii noștri martiri, de toți cei care s-au opus cu demnitate cotropirii comuniste. Ei au fost supuși celor mai grele cazne, au fost închiși în condiții situate la limita extremă a rezistenței umane, torturați cu bestialitate, înfometați, spânzurați sau împuscați fără șovăire.
Comuniștii au supsu batjocurii, caznelor și exterminării fără milă, oameni simpli dar și pe cei aflați în vârfurile clasei politice, militare și economice, personalități ale culturii și spiritualității românești, ajunși pe lista lor de urgență. Iată câteva fragmente din suferințele îndurate, prezentate pe blogul ,,Genocidul sufletelor Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură ”, sub forma mărturiilor și memoriilor celor ce au trecut prin iadul închisorilor comuniste:
,,Te obligau să mănânci pâinea din trei înghiţituri sau, dimpotrivă, să stai cu pâinea în gură zile întregi; să mănânci din `treucă` mâncarea fierbinte, cu mâinile la spate, deci fără ajutorul lor; pe burtă sau în genunchi, aplecat deasupra gamelei, şi se dădea câte o lovitură scurtă cu bocancul, arzându-ţi faţa cu arpacaşul fierbinte şi mozolindu-te; ţi se adăugau cantităţi exagerate de sare în mâncare, după care, timp de câteva zile, nu ţi se dădea apă, apoi îţi dădeau apă cu foarte multă sare în ea”. (Costin Merişca – ,,Tragedia Piteşti. O cronică a `reeducării` din închisorile comuniste”, Iași, Institutul European, 1997, p.68);
,,… m-au dezbrăcat, mi-au băgat în gură, cu coada lingurii, obielele murdare, umplându-mă de sânge, mi-au legat cu o funie mâinile la spate şi cu altă funie picioarele. Ce a urmat nu se poate descrie…bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în faţă, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, în tălpi. Zeci de leşinuri şi iar de la capăt, ore întregi, iar ochiul de vizetă veghea, veghea mereu. Mi-au zdrobit oasele, plămânii, ficatul, jucau încălţaţi pe oasele mele, pe plămânii mei”. (Eugen Măgirescu – ,,Moara dracilor”, în Memoria nr.13, p.38);
,,Cu o furie de nedescris au început să-l lovească, şi cu pumnii, şi cu ciomegele, şi cu picioarele. şi să-l arunce de la unul la celălalt, până când nenorocitul, plin de sânge, a căzut aproape în nesimţire şi nu s-a mai putut ridica. După ce i-au mai tras câteva picioare în cap, l-au luat doi şi l-au zvârlit pe prici, silindu-l să stea cu mâinile în buzunare şi cu capul în jos, cum se dăduse porunca. A urmat altul, şi apoi altul, ca într-o horă drăcească menită să nimicească şi ultima picătură de rezistenţă fizică şi morală a celor care intrau în jocul lor turbat”. (Justin Ștefan Paven – ,,Infernul Piteşti”, în Memoria, nr.22, p.66);
,,Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu (N.R.: şeful torţionarilor) se dezlănţuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau botezaţi în fiecare dimineaţă: scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi în jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce conţinutul făcea bulbuci” (Virgil Ierunca – ,,Fenomenul Piteşti”);
,,Cornel Luca, călărit zi şi noapte, a fost obligat să înghită o mare cantitate de sare (saramură) şi împiedicat să bea apă. Reacţiile anatomo-fiziologice au fost cumplite. Întreaga mucoasă bucală i-a devenit o rană. Setea e mult mai chinuitoare decât foamea, e de-a dreptul înnebunitoare. Forţat să bea urină, a făcut-o cu greu. Ar fi făcut-o, acum, din proprie iniţiativă dar nu-l lăsa nimeni. În timp ce spăla tineta, la WC, a supt apă din cârpă. A fost văzut, a fost demascat, a fost bătut crunt şi obligat să înghită încă o cantitate de saramură, aşa ca să înveţe minte”. ( Viorel Gheorghiţă, ,,Et ego. Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud Scurtă istorie a devenirii mele”, Timișoara, Editura Marineasa, 1994, p.154);
,,Se regizau şi scenete sexuale, la ordinul lui Ţurcanu. În Vinerea Mare, el împarte rolurile: `asinul` e felat de `Maria Magdalena`, `Iosif” sodomizează `asinul`, care la rândul lui stă cu botul în poalele `preacurvei fecioare Maria`, sodomizată concomitent de `Iisus`. Reeducaţii, în frunte cu Ţurcanu, manifestau o plăcere drăcească în a batjocori pe cei mai credincioşi, porecliţi `misticii`. Asemenea scene aveau un efect teribil asupra victimelor, care găseau, de regulă, singurul sprijin în credinţă. Or, după participarea la liturghiile negre, întreaga lor credinţă era zguduită din temelii (…)” (din studiul lui Alin Mureşan ,,Reeducarea prin tortură”, Memoria, nr. 4/2006);
,,În aşa zisa acţiune de depersonalizare, studenţii erau obligaţi, prin torturi permanente inimaginabile, să trădeze pe cele mai scumpe fiinţe: Dumnezeu, proprii părinţi, fraţi, surori şi prieteni. Ei au fost constrânşi să bea urină şi să mănânce fecale! Omul era astfel nimicit. Dezgustat de slăbiciunea sa, el nu se va mai putea redresa niciodată în faţa propriei conştiinţe. Durerile erau peste puterile de rezistenţă a fiinţei umane”. ( Eugen Măgirescu – ,,Moara dracilor. Amintiri din închisoarea de la Piteşti”, Alba-Iulia – Paris, Editura Fronde, 1994, p.6);
,,Spectacolele pe teme religioase, liturghii negre puse în scenă de Paşti ori de Crăciun, îi îngrozeau pe deţinuţi. În asemenea ocazii, cel mai mult aveau de suferit studenţii la Teologie, costumaţi în `Hristoşi` îmbrăcaţi în sutane şi patrafire mânjite de fecale. Ei erau puşi să facă `împărtăşanii` cu urină şi fecale, iar în loc de cruce li se confecţiona un falus din săpun, pe care toţi ceilalţi erau obligaţi să îl sărute. De pe margine erau interpretate cântece bisericeşti cu texte scabroase, în care locurile comune erau insultarea lui Iisus şi a Fecioarei Maria, uneori deţinuţii fiind dezbrăcaţi la pielea goală…” (Alin Mureşan – ,,Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, București, Editura Polirom, 2007)
În inchisorile comuniste, viața religioasă a fost reperul spiritual al celor pentru care credința și neântinarea s-au constituit într-un suport moral, în singura speranță de viață. Împotriva unor asemenea luptători a fost folosit întregul arsenal al durerii fizice, de la înfometare până la spânzurare și împușcare. Numeroase sunt mărturiile care conturează veritabile momente de înălțare spirituală, de trăire creștină atunci când, cei aflați în slujba lui Dumnezeu, i-au încurajat și le-au dat încredere în ajutorul divin colegilor de suferință.
Cu toate instrumentele și metodele de tortură fizică și psihică orchestrate de călăii regimului comunist (cum a fost reeducarea prin tortură, adică ,,experimentul Pitești”, considerat de scriitorul și dizidentul rus Alexandr Soljenițîn ,,cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”), temnițele comuniste (în special cea de la Târgu-Ocna), au reprezentat locuri în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală și apropierea față de Hristos, creând adevărate modele pentru creștinismul contemporan. Nu mai departe, poate cel mai grăitor exemplu de trăire întru credință și iubire față de semeni, l-a reprezentat unul dintre marii martiri ai neamului și credinței românești, Valeriu Gafencu. El a fost adus în 1949 la Sanatoriul Penitenciar din Târgu-Ocna, fiind foarte bolnav, iar după 3 ani, la 18 februarie 1952, a încetat din viață ca urmare a cumplitelor suferințe îndurate în timpul anilor de detenție săvârșiți în închisorile de la Aiud, Pitești și Târgu-Ocna. Denumit de către Nicolae Steinhardt și ,,Sfântul închisorilor”, Valeriu Gafencu reprezintă și în prezent (în ciuda încercărilor de ponegrire și anulare a memoriei eroilor martiri anticomuniști), un reper moral pentru toți cei care caută devenirea întru ființă pe calea cea dreapă și chemarea spre ieșirea din viața mizeră și înalțarea spre cea mai înaltă culme a spiritualității umane, Dumnezeu.
Încercarea de destrămare a ființei umane în pușcăriile comuniste a fost stopată de astfel de martiri, care au determinat transformarea supliciului detenției în metodă duhovnicească de purificare a ființei.
,,Este adevărat că dintre toate regimurile prin care am trecut, regimul comunist este cel care a marcat cel mai profund și a răsturnat nu numai o nație dar și fiecare conștiință individuală. Nu e nevoie doar de o condamnare, e nevoie de o cunoaștere reală a acestui regim și de difuzare a lui în conștiințele tuturor oamenilor”, afirma cunoscutul și reputatul istoric, Dinu C. Giurescu.
Ca și a jertfelor fiilor creștinătății românești, care au reușit să biruiască puterile necredinței și ale întunericului….
Și un avertisment ce nu trebuie nicicând uitat: genocidul uman a marcat în secolul trecut nu mai puțin de 10 milioane de oameni ucişi în primul război mondial, 55 de milioane în al doilea război mondial, 10 milioane de oameni ucişi în numele nazismului şi peste 100 de milioane ucişi în numele comunismului!!!!!!!!
Să fim așadar, verticali și solidari întru credință, adevăr și neuitare, căci altfel, ,,somnul rațiunii naște monștri”, iar uitarea marilor greșeli și derapaje istorice va duce iminent, la repetarea lor….
,,Sângerând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse și puroi,
Cu oasele slabe și moi,
Stau ghemuit în pat și mâ gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.
Nu plângeți că mă duc de lângă voi
Și c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoții în același cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea și-o moarte de martir. (Valeriu Gafencu – ,,Rămas bun”)
Tuturor celor ce-au murit pentru noi, să le-nchinăm o rugă, să-i pomenim, să le slăvim numele și memoria. Dumnezeu să le binecuvânteze viața veșnică!
,,Iubiţilor, cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug; să se ferească de rău şi să facă bine; să caute pacea şi s-o urmeze; căci ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor, iar faţa Domnului este împotriva celor ce fac rele. Şi cine vă va face vouă rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine? Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi. Iar de frica lor să nu vă temeţi, nici să nu vă tulburaţi. Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, dar cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat, ca, tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos. Căci e mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să pătimiţi făcând cele bune, decât făcând cele rele. Pentru că şi Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos, care, după ce S-a suit la cer, este de-a dreapta lui Dumnezeu şi se supun Lui îngerii şi stăpâniile şi puterile. (Biblia – Întâia epistolă sobornicească a Sf. Apostol Petru, Cap. 3, 10 – 22)
ROMULUS DAN BUSNEA
