Staţiunea Slănic-Moldova îmbracă straie de sărbătoare

Oază de linişte şi frumuseţe dăruită nouă cu mult drag de bunul Dumnezeu, staţiunea Slănic-Moldova, cea atât de frumos denumită ,,Sinaia Moldovei” de către scriitorul drumeţ Alexandru Vlahuţă, împlineşte la 20 iulie a.c., 212 ani de existenţă.

Şi cum aproape fiecare aşezare îşi are propria sa legendă, aidoma întâiului descălecat al Moldovei, legenda Slănicului spune printre altele: ,,Un vânător din cei cu adevărată patimă a vânatului, serdarul Mihalache Spiridon, cămăraşul ocnelor de la Târgu-Ocna, gonea în anul 1801 un cerb prin Valea Slănicului, nelocuită de nici un suflet omenesc şi acoperită cu o pădure seculară prin care cu mare greu îţi puteai face drum; la un moment dat, el căzu ostenit pe-o stâncă, lângă care curgea vâjâind apa Slănicului.

Deodată, vede ţâşnind un izvor din stâncă, apa sa, lăsând o urmă gălbie în calea sa cea scurtă până la râu. Vânătorul gustă dintr-însa cu luare aminte. Se întoarse peste câteva minute cu o butelcă la locul descoperirii, pe care îl însemnează prin ramuri de copaci; acum se află în stare de a-şi spune descoperirea prietenilor săi din Ocna, spre a fi analizată. Prietenii recunosc o apă minerală care în străinătate e întrebuinţată spre tămăduirea boalelor” (Wilhelm de Kotzebue – ,,Din Moldova. Descrieri şi schiţe” – traducere din limba germană, Bucureşti 1884 – VII A 187 pag.; pag.82-83).

Serdarul, se spune mai departe, nu-şi cruţă osteneala de a face încă o dată drumul cel anevoios; ia oameni cu dânsul care curăţă locul împrejurul izvorului şi pe când, pentru întâia dată de la ,,facerea lumii” se aude răsunând securea în această sălbăticie, mai descoperă un al doilea izvor mineral alături de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust.

Şi iată că aşa, încet, încet, se descoperă şi celelalte minuni de izvoare, se naşte şi apare pe harta ţării un miracol al tămăduirii, un superb tărâm de tihnă şi relaxare: Slănic-Moldova.

Aşezarea sa într-un cadru extrem de pitoresc, precum şi existenţa izvoarelor minerale de tipuri variate care izvorăsc pe o zonă relativ restrânsă- uneori chiar alături unul de altul şi totuşi diferite ca efecte curative, constituie, potrivit specialiştilor mineralogi şi balneologi, particularităţi rar întâlnite pe teritoriul Europei, ceea ce a făcut ca în decursul timpului, Slănicul Moldovei să fie o staţiune căutată. La toate acestea se adaugă contribuţia oamenilor locului care au şlefuit această ,,perlă” a Moldovei, prin realizările lor deosebite de-a lungul vremurilor, în ciuda piedicilor de tot felul, inerente transformărilor pe care le-a impus timpul istoric.

Schiţând un arc peste timp, după descoperirea primului izvor de apă minerală la 20 iulie 1801 – chiar de Sfântul Ilie, care este şi patronul spiritual al staţiunii, pe la 1845, Adunarea Moldovei contestă familiei serdarului dreptul de proprietate pe care îl consideră abuziv şi trece un an mai târziu, prin donaţie, staţiunea în administrarea Eforiei Spitalelor ,,Sf. Spiridon” din Iaşi.

De altfel, aceasta fusese şi dorinţa fostului ei proprietar – Constantin Cehan Racoviţă, domn al Moldovei – care o donase Epitropiei cu mult înainte de sfârşitul vieţii. Cu toate că hrisovul domnesc prevedea că teritoriile proprietate a Eforiei nu se pot înstrăina, în anul 1884 intră în vigoare o lege care prevedea că se pot vinde o parte din terenurile mărginaşe către particulari, cu obligația ca aceştia, în termen de trei ani de la cumpărare, să construiască vile moderne şi confortabile după planurile aprobate de către conducerea Eforiei. Ca urmare, proprietari din Bucureşti, Brăila, Galaţi, Iaşi, încep să construiască şi ei vile, care mai de care mai frumoase şi mai semeţe.

În ciuda prefacerilor care încep să se simtă odată cu sistematizarea staţiunii (1887) şi apariţia unor construcţii noi, precum hotelurile ,,Racoviţă”, ,,Cerbu”, ,,Pufu”, ,,Dobru”, ,,Central”, ,,Cazinoul Regal” (finalizat în 1894 – care avea săli de teatru, concerte şi bal), Inhalatorul (ce cuprindea compartimente spaţioase pentru aplicarea aerosolilor, inhalaţiilor, pulverizaţiilor şi un complex de baro-camere format din patru chesoane pneumatice în care se introducea aer comprimat, ozonat şi filtrat la diferite presiuni, construit de nemţi și fiind unul dintre cele mai moderne din Europa la acea vreme); punerea în funcţiune a uzinei electrice şi amenajarea imensului şi frumosului parc, anii primului război mondial au transformat Slănicul într-un morman de ruine.

Trupele austro-ungare şi germane încercau să-şi deschidă drum pe linia Târgu-Ocna – Adjud – Mărăşeşti spre inima Moldovei, iar pentru a pune stăpânire peste staţiune, dădeau repetate atacuri, tirul artileriei distrugând tot ce-i stătea în cale. Inamicul cunoştea bine valoarea apelor Slănicului, astfel că încă din 1853, austriecii lăsaseră o santinelă pentru paza izvorului nr.1, forţată mai apoi de localnici să plece. De mai multe ori , pe parcursul nopţilor, ei încercaseră să mute bariera de frontieră pentru a intra în stăpânirea izvorului. După invazia staţiunii de către trupele germane, comandamentul militar este cantonat la Hotelul ,,Racoviţă”, iar frumoasa clădire a cazinoului este transformată în grajd. În retragere, trupele germane incendiază staţiunea, care este complet distrusă, reconstrucţia începând târziu, abia în anul 1927.

În vara fierbinte a anului 1944, mai precis în preajma actului istoric de la 23 August 1944 – în zilele de 21 și 22 august, au loc la Slănic-Moldova întâlnirile de taină între mareșalul Antonescu și generalul Hans Friessner – comandantul grupului de armate ,,Ucraina de Sud”, care s-au soldat cu luarea unor importante decizii cu privire la soarta războiului și a țării.

Printre vizitatorii de marcă ce au urcat pe valea cea strâmtă a Slănicului de-a lungul timpului, îi menţionăm pe Costache Conachi (tatăl vitreg al omului politic Costache Negri), poetul care alături de fraţii Văcăreşti a deschis drumul liricii româneşti şi care, aflat la Slănic în 1819, a încrustat în coaja unui brad sentimentele sale pentru frumoasa Zulina, numele de alint al Smarandei Donici, pe care o întâlnise în mijlocul acestei naturi fermecătoare; Veniamin Costache – mitropolitul cărturar al Moldovei, oaspete al staţiunii în 1816; Regele Carol I, care poposeşte la Slănic în 1891; Costache Negri, poet şi om politic; povestitorul Nicu Gane, care ne-a lăsat în nuvela ,,Două zile la Slănic” amintiri din viaţa staţiunii în perioada 1890 – 1900; marele povestitor Ion Creangă, care începând cu anul 1885 a fost câtva veri la Slănic pentru a face ,,feredeie” (băi) şi pentru a se trata pentru beteşugul său cu renumitele ape minerale – premiate cu medalii de aur şi argint la diferitele expoziţii internaţionale de balneologie; Wilhelm de Kotzebue – consulul Rusiei în Moldova, de la care ne-au rămas însemnările de călătorie foarte valoroase pentru valoarea lor de document; George Enescu, geniul muzicii româneşti, care concertează pentru prima oară în faţa numerosului public aflat în staţiune, când nici nu împlinise încă nouă ani; Alexandru Vlahuţă, cel care descoperea în literatură frumuseţea aşezării Slănicului pe care o denumeşte ,,Sinaia Moldovei”; filosoful Ion Petrovici- profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti şi ministru de câteva ori în perioada interbelică, cel care povesteşte în cartea sa ,,De-a lungul unei vieţi”, amintiri din perioada când îşi petrecea vacanţele la Slănic Moldova; dramaturgul, poetul şi publicistul băcăuan Viorel Savin; poetul Alexandru Dumitru – slănicean prin adopţie, iar lista continuă cu nume ale personalităţilor culturale locale: scriitorul şi poetul Valeriu Filimon, artiştii plastici Ilie şi Georgiana Teodorescu, medicul şi publicistul Romulus C. Busnea, arhimandritul dr. Irineu Cjeorbeja, părintele-paroh Constantin Cartas – student al marelui istoric Nicolae Iorga, dr. Epifanie Cozărescu, profesorul şi publicistul Răzvan Ştefănescu, regizorul şi actorul Marin Cimponeriu, actriţa Adriana Cimponeriu – verişoara poetului Nicolae Labiş etc.

În anul 1897 (iunie), apare pitorescul ziar de sezon ,,Curierul Băilor Slănic”, elogios semnalat de presa acelor vremuri, care îl prezintă ca pe ,,singurul ziar ce apare într-o staţiune balneară a României”, iar în perioada 1903 – 1904, au loc stagiunile teatrului bucureştean – primele dintr-o staţiune montană românească, cu actori de calibru, printre ei numărându-se şi Aristide Demetriade, cel care a făcut carieră în rolul lui Hamlet. Şi dacă vorbim de teatru, nu trebuie să uităm marile succese repurtate pe plan naţional de echipa Teatrului Popular de Comedie Slănic-Moldova, care începând cu anul 1960, a avut reprezentaţii ce au făcut deliciul publicului. Priceperea şi pasiunea au făcut din aceste spectacole realizări artistice de excepţie, dovadă fiind şi premiile obţinute la fiecare concurs la care trupa teatrului a participat.

Iată aşadar, doar câteva aspecte definitorii pentru o stare de spirit care a caracterizat viaţa unei staţiuni (oglindită în cărţi precum ,,Monografia Slănicului Moldovei între 1930-1934” – autor prof. Cleopatra Tăutu, ,,Slănic-Moldova Mic îndreptar turistic, cultural şi medical”- autori dr. Romulus C. Busnea şi Yolanda Nicoară, sau cele două ediții ale volumului ,,Povestea unui colț de rai Slănic-Moldova, semnate de subsemnatul).

Tuturor celor care într-un fel sau altul au contribuit la afirmarea stațiunii de-a lungul vremurilor, trebuie să le fim veșnic recunăscători și să le pomenim mereu numele, căci prin eforturile şi sacrificiile făcute, au reuşit să dea strălucirea unei veritabile pietre preţioase, cea care este astăzi, staţiunea Slănic-Moldova.

Romulus Dan Busnea