Suntem uneori, mult prea lamentabili…

rp_bsn-1-470x34211.jpg

Oare ce imbold ne-ar mai trebui pentru revenirea la statornicie, la demnitate, la înțelegere și respect de sine, de neam și de valorile sale?

Ne furăm unii pe alții, ne scoatem din circuit potențialii, bașca uneori chiar închipuiții adversari, dându-le în cap în cel mai barbar și mai hoțește mod cu putință, ocolind într-un mod la fel de pervers, orice înfruntare directă, cinstită, obiectivă.
Ne dăm mari, ne umflăm în pene, triumfăm și când nu e cazul, înmuiați de sintagma oarecum bagatelizată, potrivit căreia ne-am născut cu toții dintr-o genă desprinsă din geniul uman ce poartă pecetea universalității…

Ne dăm de ceasul morții când auzim de faptele de corupție ale aleșilor noștri, îi înjurăm de mama focului, promitem că nu o să-i mai alegem niciodată, că îi vom sancționa ori de câte ori vom avea posibilitatea, dar când îi întâlnim în față, îi salutăm respectuoși, înclinând-ne uneori până la pământ, ca într-un gest de necondiționată recunoaștere a vasalității, concluzionând: Ei, până la urmă, de ce ne-ar interesa pe noi manevrele și afacerile lor dubioase, atâta timp cât ne mai aruncă și nouă câteva firimituri!

De parcă o astfel de atitudine e una normală, ca de altfel și resemnarea noastră în fața fărădelegilor care se petrec in fiecare zi și care ne afectează viețile mai devreme sau mai târziu. Căci hoții, borfașii, oamenii de doi lei, indiferent de gradele purtate și de funcțiile avute în stat, trebuiesc supuși oprobiului public și pedepsiți. Pentru asta trebuie să milităm dacă vrem să mai asistăm la vreo schimbare în bine în scumpa noastră țărișoară.
Și poate, și pentru o schimbare de atitudine, de mentalitate. Una demnă, de învingător, de om care se luptă necontenit pentru împlinire, pentru mai bine.

Căci la cum ne prezentăm acum… Iată, că-mi veni în minte, exemplul, aș spune unul negativ, pe care ni l-a dat marea noastră sportivă, tenismena Simona Halep, față de care, cel puțin eu unul, nutresc o mare admirație și prețuire.

Dar așa cum ne-am bucurat cu toții de succesele ei, care ne-au făcut să ne mândrim că suntem români, tot așa ar trebui să recunoaștem cu obiectivitate înfrângerea severă, chiar rușinoasă suferită la Australian Open, în fața Ekaterinei Makarova, o jucătoare care a tratat cu multă seriozitate și prestanță un meci de mare importanță pentru calificarea în fazele finale ale competiției, dar care, în nici un caz nu este superioară Simonei, iar pozițiile pe care se situează cele două în clasamentul celor mai bune jucătoare de tenis din circuitul WTA, spune totul.

Am asistat la atâta compasiune și încercări nereușite de a-i găsi sportivei noastre tot felul de justificări puerile pentru eșecul suferit, încât mă întreb obsesiv: ce se întâmplă fraților cu noi în ultima vreme, ce e cu starea asta de lamentabilitate cronică?
Da, pentru că este rușinos și nedemn să pierzi într-un astfel de mod (dar cum altfel după o prestație lamentabilă!), când ai avut la dispoziție cele mai bune condiții de pregătire și de joc, iar parcursul până în acea fază a turneului a fost unul ușor, deloc sinuos și prea puțin stresant. A fost invocată printre altele și presiunea care se pune de regulă pe marii sportivi, dar asta este o situație obișnuită pentru toți cei ce ajung vedete.

Păi, ce să mai spunem în cazul atâtor mii și zeci de mii de oameni care muncesc în condiții grele, sau care răspund de viața și integritatea omului, pe bani puțini și cu nesiguranța zilei de mâine în spate. Ei nu se află permanent sub o uriașă presiune?

Ce naiba, e vorba în definitiv de o barieră mentală, care prin antrenament asiduu, concentrare și multă voință, poate fi trecută cu ușurință (vezi cazul atâtor alți mari campioni în ale sportului, artiști, scriitori, cercetători, constanți în evoluția rezultatelor și nu doar nume de moment, care dispar prea ușor din galeria celor pe care noi îi considerăm modele de viață, de atitudine, de succes).

Cât despre motivații ce să mai zicem? Suficiente și mobilizatoare pentru a intra cu hotărâre pe teren și pentru a învinge…

Și atunci, ne întoarcem la ceea ce aminteam legat de atitudinea demnă și de mentalitatea de învingător care ar trebui să ne însoțească faptele și purtările, întrucât astfel de exemple (și nu doar cele din sport sunt grăitoare, vezi și cazul loturilor naționale de handbal feminin și masculin și rezultatele lor din ultima perioadă) nu sunt altceva decât o reflexie a firilor noastre, uneori parcă vlăguite de energie și forță, a modului nostru de abordare a situațiilor cu care ne confruntăm aproape zilnic, uneori defectuos și lipsit de viziune.
Până la urmă, avem ceva de învățat din întâmplarea Simonei.

Să ne liniștim așadar, și să învățăm. Să ne purtăm și să ne schimbăm în bine…
P.S. N-aș fi vorbit nicicând, dacă n-aș fi trecut prin mai toate fazele trăirilor acute ale vieții, fie ele pozitive sau negative. Cu Dumnezeu alături, vom învinge mereu…

Romulus Dan BUSNEA