În cazul în care n-ați ajuns accidental pe acest blog, probabil sunteți deja familiarizați cu faptul că nu mă prea împac cu pregătirea deserturilor, ci doar – cel mult – cu devorarea acestora. Puținele deserturi pe care le găsiți aici (grupate în categoria inspirat denumită “Deserturi”) sunt, în marea lor majoritate, doar pozate și povestite de către subsemnatul. Tarta cu brânză, piersici și smochine despre care este vorba în povestea care urmează este însă atât de simplu de făcut, încât am reușit s-o duc la bun sfârșit singur-singurel, nefiind nici măcar supravegheat de vreo persoană competentă întru prăjiturit. Nu este un desert prea aspectuos, însă în ciuda acestui fapt s-a evaporat într-un timp mult mai scurt decât cel necesar realizării lui.
