UN EVEREST AL METAFOREI: FĂNUŞ NEAGU, ACEL ,,FRUMOS NEBUN AL MARILOR ORAȘE”

bsn

S-au împlinit în această primăvară, 81 de ani de la naşterea lui Fănuş Neagu (n. 5 aprilie 1932, Grădiștea – de – Sus, județul Brăila – d. 24 mai 2011, București), unul dintre marii romancieri, memorialişti, nuvelişti şi dramaturgi români, povestitor prin excelenţă, cu un limbaj metaforizat rar întâlnit, numit pe drept cuvânt un ,,artist al cuvântului”, un ,,poet al prozei” (,,Ningea în Bărăgan”, ,,Cantonul părăsit”, ,,Îngerul a strigat”, ,,Scaunul singurătăţii”, ,,Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, ,,Dincolo de nisipuri”, ,,Cartea cu prieteni”, ,,Amantul Marii Doamne Dracula” ş.a.m.d).

Cunoscut de milioane de oameni şi prin cronicile sale sportive scrise la un nivel artistic ce a făcut ca ele să se transforme în nişte ,,poeme în proză”, Fănuş Neagu, posesor al unei fantezii debordante, îşi configurează în operele sale, un spaţiu imaginar derivat din spaţiul geografic, folcloric şi socio-moral caracteristic pentru Câmpia Brăilei, locul său de baştină, locul de unde şi-a tras seva creatoare a epicului său, o lume a mirajului în care realitatea şi poezia se confundă într-o ploaie de metafore. Am descoperit în ,,Revista Limba Română”, o interesantă abordare din perspectiva stilisticii lingviste şi literare a operei fănuşiene pe care ne-o supune atenţiei, filologul şi profesorul Cristinel Munteanu, în articolul ,,Observaţii privind stilul lui Fănuş Neagu”.

Avem de-a face aici, printre altele, cu spicuiri dintr-un inventar al metaforelor, comparaţiilor, frazeologismelor, modificărilor formale ale discursului repetat, figurilor de construcţie (suprimarea, adăugarea, substituirea, permutarea) înregistrate în romanele şi povestirile lui Fănuş Neagu. Autorul, remarcă de exemplu, numărul mare de frazeologisme existente în rostirea unui personaj precum ,,Papa Leon” din scurta povestire ,,Om rău”, unde, în apropae 5 pagini de text, pot fi identificate cel puţin 25 de frazeologisme precum ,,a face cu ou şi cu oţet”, ,,a face de râsul lumii”, ,,a lua (pe cineva) în unghii”, ,,a urla ca-n gură de şarpe”, ,,a băga în cofă”, ,,a pune (cuiva) cruce”, ,,a se face dracul gol”, ,,a umbla cu fofârlica”, ,,a lua la refec” etc, la expresiile sus amintite, putând fi adăugate unele modificate de scriitor: ,,a face (pe cineva) coleaşă”, ,,a fi plin de năduf ca o capră de râie”, ,,a rămâne sărac până-n pământ (în loc de sărac lipit pământului)”, ,,a-i umbla limba în gură ca o căţea la ouă”, ,,a căuta cai bălţaţi (în loc de a umbla după cai verzi)”, ,,a se ţine pacoste de capul cuiva”, ,,a călca pe cineva pe călcâie (a împiedica)”, iar sintagme precum ,,bun ca pâinea caldă, ,,bun de pus la rană”, ,,a umbla ca după iarba de leac”, au fost transformate astfel: ,,Sunt eu un om blând, miez de pâine caldă, să mă pui cocoloş pe rană, ca pe buruiana de leac, dar dacă nu-mi place cum munceşti, te duc târâş la preşedinte, mor cu tine de gât”. Imaginile create de mâna lui Fănuş Neagu se contopesc în culori vii, uneori aspre, într-un tablou ce relevă naturaleţea şi supleţea limbii în care scrie, producând un efect artistic şi estetic ce face parte din spectacolul aproape ireal pe care îl oferă lumea imaginaţiei. Iată câteva dintre acestea, cred eu, mai mult decât edificatoare:

Din ale sale mărturisiri: ,, O povestire e o fibră din durerea trecerii noastre. Când e veselă, luminează tâmpla; tristă, izbeşte-n osul frunţii. O povestire bună şi scurtă ţine de magic. Povestirile se scriu aşa: se ia un fapt de viaţă, real sau închipuit, se tăvăleşte printr-un morman de amintiri şi un munte de observaţii asupra oamenilor şi a naturii, se scoate apoi pe o vale verde, se pune la uscat pe un măceş înflorit, e lăsat să-l bată soarele şi să-l fluiere, se trage apoi la sticlă şi se varsă, pe înnoptate, cu multă închipuire proaspătă, în urechea copiilor”.

Din ale sale rugi: ,,Doamne, bădiţă Creangă, ce sălbatică foame de a trăi ai zidit în noi! Dă-ne-o nouă în toate clipele. Şi nu ne sătura niciodată. Lasă-ne să flămânzim mereu de cer albastru. De munţi. De muieri. De noi. De oameni. De dor. De nelegiuirea iubirii. De toate amintirile din copilărie. Chiar şi de nedreptăţi. Unde-i lumea, acolo să fim şi noi. Şi mai dă-ne în fiecare seară câte o poveste. Şi puterea de-a înzăpezi în colinde”.

Din ale sale reflecţii (uneori de toamnă, bacoviene) : ,,Rătăcisem toamna, fusesem într-una cu funii de iederă roşie-nu roşu carnivor, ci roşu străveziu şi palid cu păcatele plătite sub spânzurătoare-şi pe neaşteptate intrasem în alta, plină de-o imensă, de-o inconfundabilă tristeţe, în care Timpul căuta cu degetele tremurânde pleoape de oameni morţi pe care să le închidă. Din urletul senin al lui septembrie, unde şezusem fericit ca o bulboană cu stridii în descântec fărâmat, nimerisem într-un destin care se înzăpezea cu negură şi eram îngerul prăbuşirii negre a unui creştin hotărât să treacă-n altă religie. Am lăsat amiezile de lut, cu scânteieri luciferice în sfârcul ţâţelor, drumurile dintre bălţi rodind simboluri de rodie şi pe o ploaie lungă- `oh, plânsul talăngii când plouă` – am intrat în suferinţa şi în spaima cu turle răsucite din oraşul lui Bacovia. E mult de-atunci, dar noaptea aia atotstăpânitoare s-a concentrat în mine cu plopii devastaţi de urât în jurul cărămizilor. O cârciumă cu tocuri scălâmbe jefuia străzilor din cartierele democrate pe toţi înfriguraţii şi visătorii scrântiţi, ca să-i dăruiască, poate, cu un strop de uitare . Înăuntru… Barbar, cânta femeia-aceea…”

Referinţe critice: ,,Fănuş Neagu recuperează o lume aflată în disoluţie sau condamnată de istorie, apelând la sacru şi inventând un baroc cu aceeaşi voluptate cu care o făceau iluştrii săi înaintaşi. Din proza sa răzbate o poezie a concretului, în care stăruie mirosul apei de Dunăre, al bălţii, al gutuilor păstrate în pleava grâului, al vinurilor şi al zăpezii. Artistul, cu `suflet de aur copilăresc`, iubeşte cu patimă viaţa, cu bucuriile, tristeţile, triumful şi slăbiciunile ei, întinzând un braţ ocrotitor către personajele sale şi învăluindu-le cu o compasiune sobră şi nobilă”. Nicoleta Florina Mincă);
,,Direct în relaţiile personale, niciodată agresiv, a preferat mereu violenţei fizice, violenţa verbului său pitoresc. Uituc de rele, incapabil de ranchiună, ca toţi slavii, băutor de vin, ca personajele sadoviene, a fost totdeauna generos cu darurile, deloc puţine, cu care îl înzestrase natura. În romanele sale, dintre care `Îngerul a strigat` este un povestitor genial. Ca de altfel, în povestiri, printre cele mai bune din proza noastră. Puţini l-au egalat în fantezie lingvistică. Inventivitatea lui este fără margini şi în alte privinţe. Pare uneori facil, dar rareori pierde şirul povestirii sau seriozitatea invenţiei de personaje şi împrejurări”. (Nicolae Manolescu);

,,Scriitor cu enorme resurse lingvistice, povestitor virtuoz, de rasă balcanică, creator de structuri morale fascinante (cât şi contrariante) prin utopismul lor, şi de structuri epice-prin densitatea şi ambiguitatea lor (tragic-clovnesc, patetic-miticesc), Fănuş Neagu a dat, cu `Îngerul a strigat`, nu o capodoperă, ci o carte încântător de discutabilă, ce se plasează în literele româneşti în raftul bunelor excepţii”. (George Pruteanu)

P.S. Spre a voastră bucurie, la final de săptămână, începe ciclul ,,Povești de duminică”…

Romulus Dan Busnea