Un maestru al sunetelor și cuvintelor prezent din nou printre băcăuani: Liviu Dănceanu

be4

Fecund, căzut întru bucurie pe pământ dintr-o salbă de stele sibile, cântătoare, veșnic recunoscătoare puterii divine; un neliniștit, un reformator al spiritului, un om al clarificărilor cu o justețe deplină a judecății: profundă, sensibilă, vibrând a muzicalitate; un om cu un soi de inteligență superioară dar cu un simț de măsură și cuviință sufletească rar întâlnite; un om cu un spirit critic și de observație excepțional de ascuțit și de cultivat, perpetuu autodidact și autoeducat; un om al stăpâniriii de sine fără de condamnări imediate, un om cu o distincție aparte, vibrând în compozițiile și scrierile sale de sinceritate și clarviziune atipice rânduielilor de astăzi; un om aparținând unui soi de cavalerism renascentist ce cu greu își găsește locul într-o lume babilonică, rece și indiferentă; excepțional muzician, profesor, compozitor, publicist și desăvârșit orator…

Nu am ales de această dată să vorbesc despre bogata sa activitate muzicală și pedagogică (despre care am scris în câteva rânduri), ci doar să aduc în fața cititorilor câteva dintre reperele publicisticii sale, una cu o vădită disponibilitate către meditație și creație, concretizată în cele peste 20 de volume publicate (ultimul lansat zilele trecute la Bacău), ceea ce demonstrează o dată în plus potențialul de exprimare, bagajul de cunoștințe și talentul scriitoricesc al maestrului Liviu Dănceanu, căruia îi sunt dedicate rândurile de față…

Nu este vorba aici de un laudatio, pentru că astfel de personalități nu au asemenea pretenții, nu vor locuri în primul rând… Conștiința lor artistică este mai presus de micile plăceri lumești; ei sunt acei oameni dedicați întru totul pasiunii lor, harului cu care i-a înzestrat Dumnezeu; din darul lor ne dăruiesc și nouă, lăsându-și definitiv amprenta asupra spiritului și sufletului, prin scrisul lor, prin muzica lor, prin arta lor înălțătoare…

De altfel, maestrul Liviu Dănceanu (director artistic și protagonist al Festivalului Internațional ,,Zilele Muzicii Contemporane”, primul festival de muzică nouă din România, organizat la Bacău și aflat la cea de a XXVII-a ediție – manifestare cultural-artistică încheiată zilele trecute), ne-a oferit an de an, tot felul de surprize, fie ele muzicale sau literare, adevărate delicii intelectuale și spirituale, unele chiar menite a trezi conștiințe aflate într-o stare de amorțeală, de lâncezeală, de slăbire a percepției asupra realității, asupra lumii în ansamblul ei…

Ideile, gândurile și stările pe care Liviu Dănceanu le transpune cu dezinvoltură și mult tâlc în cuvinte, pătrund până și în profunzimile cele mai întunecate ale firii umane, sensibilizând, ușurând, luminând, îmbunând, fericind…

De cele mai multe ori, trăirile sale sunt atât de clare, de firești, de normale într-o anormalitate bolnăvicioasă, încât comentariile sunt de prisos…

Tocmai de aceea, spre încântarea sufletului, am spicuit câteva fragmente (toate având legătură cu muzica, sau desprinse dintr-o muzicalitate care acoperă paleta atât de diversă și de complexă a vieții sub toate aspectele ei) culese din ultimele sale apariții (grea selecție!), un motiv în plus de bucurie și de drag de viață, de păcălire a tristeților și suferințelor, sau de ce nu, de luptă împotriva lor, binevenite repere pentru o viață trăită altfel, curată, fără de mizerii (de care avem mai cu toții parte, și pe care, din păcate, le cam ascundem sub preșul existenței noastre).

Așadar, spre delectare, luare aminte și chiar învățăminte pentru o altfel de viață:
,,Rock’n’ roll-ul (cu alaiul de variante: punk, rap/hip-hop, techno, pop house) nu poate fi pus nicicum la îndoială. Mai curând suntem neîncrezători față de de ceea ce trăim nemijlocit. Așa-zisul divertisment auditiv ne livrează nu o realitate palpabilă, ci o supra-realitate intensificată până la delir. Ea oferă lumii, acut secularizată, de astăzi, ceea ce genurile muzicii religioase dăruiau în trecut lumilor temeinic așezate.

Dar pe cât e de supra-real, rock-ul e și sub-real. Voluptatea lui de a arăta o realitate sordidă convoacă, în plan artistic, pretenția de a dezvălui și ceea ce nu trebuie dezvăluit, plăcerea cinică de a da în vileag ceea ce nu se arată, de a dezvrăji fapte îndelung tăinuite. Fără subterane și sublimități, indiscret și isteric, divertismentul muzical actual se hrănește din de-secretizarea și de-mitizarea sacrului ori din supralicitarea derizoriului. Până acum câțiva ani ascultam muzică plină de nesaț, ca o respirație adâncă după o submersie de bune minute.

Astăzi abandonez, de multe ori, audiția nu din cauza atrofierii apetitului, ci datorită sațietății. În jurul meu ofertele sonore stau să plesnească: prea-plinul lor devine inhibitoriu. Tot ce-i mult ajunge să fie grețos. Dacă nu, cel puțin descuranjant. Cantitatea demobilizează. În ordinea audiției. Se pare însă că nu și în cea a creației. La ce bun să contribui, vanitos ori chiar loial, la criza de supra-producție a muzicii savante contemporane? Este o întrebare la care mi-aș dori un singur răspuns: compun pentru propria plăcere; altfel spus, pentru amorul artei. Este motivul pentru care nu mă spetesc (și nici nu dau coate) ca opusurile mele să fie restituite, înregistrate, editate cu orice preț. Mai ales atunci când prețul este redobândirea chefului pentru muzică. ’Munca unui om, – vorba lui Eminescu -, se poate plăti, caracterul, cultura lui, nicicând’.

(…) Mărturisesc că nu pot să ascult de dimineața până seara Bach sau Lutoslawski, Wagner sau Ligeti. Uneori, la volan, în bucătărie ori chiar când scriu aceste rânduri mă dedulcesc cu Piazzola, Cesaria Evora, Florin Bogardo sau chiar Paula Seling. Cine crede că muzica de divertisment e o bălărie din care ieși murdărit, zgâriat, umilit, nu pricep că plăcerea are nuanțe inanalizabile și motivații multicolore. Îmi plac Andres Segovia și Fărămiță Lambru, Pavaroti și Dona Siminică, acestea neînsemnând că uneori mă răsfăț cu plăceri virtuoase, iar alteori cu desfătări culpabile. Nu, n-am nicio jenă să pun un CD cu Genesis (căci unde-i jenă nu-i plezir). Nici nu fac un caz din faptul că ascult, uneori cu voluptate, eterofoniile lui Ștefan Niculescu sau morfogenezele lui Aurel Stroe. Ar fi ofensator să mă consider virtuos ori culpabil datorită opțiunilor mele.

Când îți place ceva sau, mă rog, simți nevoia să deguști un anume gen muzical, nu stai prea mult pe gânduri și nici nu iei în seamă ce zice lumea. Împrejurările sunt diferite. Cromatica noastră emoțională este deosebit de largă. Însăși viața de zi cu zi e intens fluctuantă, năzuroasă. De aia sunt atâtea feluri de muzici. Să ne înfruptăm din ele fără reticențe, ori prejudecăți (cu excepția unora care ar trebui serios plivite, tratate ori chiar ’tăinuite’).
(…) În rest, ascultăm muzică de divertisment pentru a ne umple așteptările de-o clipă și muzică savantă pentru a ne mântui nădejdile de durată”. (Liviu Dănceanu – Figurații și fulgurații, București, Editura Universității Naționale de Muzică, 2011);

,,Marile bucurii solicită, frecvent, băi de mulțime, spovedanie și împărtășanie. Marile trsiteți, dimpotrivă, ning peste stepa sălbatică, mut și statuar, petrecându-se într-un noian de solitudine. Doar suferința e deopotrivă discretă și curioasă. Când e mărturisită parcă împinge mai puțin decât atunci când e nedivulgată. (…) O clipă de îndoială face cât o veșnicie de suferință. Nu știu să fie ceva mai în suferință ca un gând de moșneag pe fruntea unui tânăr și nici o iubire ireductibilă în inima unui adolescent. Se pare că cei care poartă în suflet un motiv tainic de suferință se simt atarși unii spre alții printr-o mutuală simpatie. Numai așa tinerii și bătrânii pot trăi laolaltă. (…)

Adevărata suferință începe o dată cu despărțirea de Dumnezeu și încetează în momentul reîntâlnirii cu El. Credința e încărcată de liniște și siguranță. Îndoiala, în schimb, e plină de tulburare și primejdie. Avantajul constă în faptul că liniștea prezenței lui Dumnezeu este inconturnabilă, în timp ce tulburarea pricinuită de absența Lui este reversibilă. Când L-ai găsit, nu poți decât să-L păstrezi. Când nu L-ai găsit, nu-ți rămâne decât să-L cauți. Așa cum suferința caută să se adăpostească, bunăoară, la umbra panteismului (care confundă natura cu Dumnezeu), a platonismului (cu opoziția sa între spirit și materie) sau a deismului (care cultivă ideea unui Dumnezeu impersonal). Dacă te desparți de Dumnezeu, înseamnă că tu ești interesat de suferință. Dacă te vei uni cu El, suferința va fi cea interesată de tine. Căci, o singură picătură de credință căzută peste suferință, o transformă, negreșit, în fericire”. (Liviu Dănceanu – mesaje @ de.suferință, Bacău, Editura Corgal Press, 2012);

Vorbind despre unul dintre managerii culturali băcăuani ce ,,prinde ceva din duhul faptelor și face din ele opere durabile”, autorul precizează că acest fapt este posibil ,,chiar dacă trendul epocii este, evident , nefavorabil derulării unor întreprinderi culturale de anvergură: 1) pentru că există un dezinteres total, definitiv (chiar dacă inocent), organic, pentru cultură (necunoscută, neîncadrabilă canoanelor, standardelor, temelor, modelor și, în special, intereselor dominante;

2) pentru că societatea noastră cultivă un aprig sistem de satelizare, de manelizare a conștiinței individuale și colective- făuritorii de valori spirituale sunt astfel ’glosați’ în ipostaza unică de elevi ori discipoli ai rețelelor conectate la putere”, căci ,,dacă încalci regula jocului, fie și din bună credință, săvârșești, inevitabil, un act inadmisibil de rebeliune; 3) pentru că trăim în plină epocă de supremație a mediocrității, a conformismului și complicității generalizate”. (Liviu Dănceanu – Figurații și fulgurații);

,,În cartea sa A Study Of Our Decline, Philipe Atkinson se exprimă astfel: ’folosind scuza de a nu vrea să ofenseze pe nimeni, political correctness este o sintagmă, grație căreia se impune oamenilor să se poarte precum un nebun care vrea să le facă pe placul tuturor. Adică toți trebuie să se comporte perecum acel nebun! Toți trebuie să accepte principiile corectitudinii politice ca pe un adevăr absolut’. Numai că, odată ce libera exprimare este băgată în cămața de forță a adevărului oficial, se ajunge la nebunia care domnește în toate statele totalitare. Viața, atât cea privată cât și cea publică, devine o șaradă golită de sens, în care prosperă iluzia și domnește teroarea. Iluzie și teroare care par a fi prezente și în artă, implicit în muzică.

’Musical correctness’ definește pe de o parte cruciada pe care ’cavalerii’ divertismentului și derizoriului o poartă împotriva muzicii savante, iar pe de altă parte limba de lemn în care sunt rostite îndemnurile acestora (concluzii urmate de un inedit ’dicționar de adaptare’, de altfel, unul în premireă referitor la subiectul abordat).

(….) Muzica se face cu sunete așa cum o casă se construiește din cărămizi. Dar o adunătură de sunete nu este nicidecum muzică, iar o grămadă de cărămizi nu alcătuiește o casă. Pentru a accede la muizică e nevoie de talent, instinct, vocație și inteligență. Absența sau degradarea talentului actualizează impostura, atrofia instinctului duce inevitabil la epigonism, lipsa vocației (incluzând aici și disponibilitatea întru cultura generală și de specialitate) favorizează snobismul, iar puținătatea inteligenței generează, îndeobște, facilul” (Liviu Dănceanu – Parfumul și aura, București, Editura Muzicală, 2013)

Și, ca un preambul la iarna ce bate la ușă:

,,Ninge. Natura se curăță, se purifică. Avem atâtea substantive pentru acest detergent divin (zăpadă, nea, ninsoare) încât ar trebui să ne mândrim cu cea mai curată ogradă din lume. E ca un film mut. Fulgii fac tot felul de tumbe, gaguri, coregrafii până ce implacabilul gravitației îi vor contopi întru nemișcare. Două ciocănitori, ca doi pianiști din cinematografele de altădată, umplu atmosfera de rezonanțele esențelor de brad, ademenind insectele care, fascinate de corul armonicelor, ies pe stradă, fiind devorate de ciocurile-mitralieră. O jertfă întru muzică. O muzică întru jertfă”. (Liviu Dănceanu – Jurnal parțial sonor, București, Editura Muzicală, 2009).

Căci, în accepțiunea lui Liviu Dănceanu, ,,viața și muzica nu pot fi trăite prin reprezentanți, pentru că ele sunt implicările noastre nemijlocite în treburile cetății ca scop esențial al devenirii personale. (…) Viața și muzica invită la a fi durate cu personalitate. Și nu cred că e frumos să le refuzăm invitația”…

Romulus Dan Busnea